Esti in sectiunea: Editorial

Nicușor Dan s-a angajat în lupta cort la cort

I fought the law and the law won” (M-am luptat cu legea și legea a învins). Melodia lui Bobby Fuller din 1966 (sau The Clash din 1979, cum preferi) îmi răsună în urechi de fiecare dată când trec pe lângă cortul electoral al lui Nicușor Dan și citesc mesajul ăla nefericit, ”De 10 ani lupt pentru București”. Slab mesaj. Ca fost om de publicitate, nu mă pot abține, citesc d-astea fără să vreau, aș vrea să nu le văd, dar e prea târziu, răul a fost făcut, am rămas atent pe viață. Încă și mai rău este că îmi vine mereu să adaug ceva, să nu las sloganul așa, în aer, confuz, neterminat, iar completarea logică în acest caz mi se pare că ar fi ”De 10 ani lupt pentru București și Bucureștiul m-a învins”, sau ”De 10 ani lupt pentru București și degeaba”. Alt cuvânt nefericit: ”luptă”. Ăsta îmi amintește nu doar de Gorghiu, care ”se luptă cu PSD” de dimineața până seara, ci, chiar de activistul sovietic, fiindcă numai ăsta are, n-are treabă, are, n-are cu cine, el se luptă. Lupta ”pentru București” este, oricum, fandaxie pură, orașul ăsta fiind, încă de la înființare, doar o ficțiune sublimă, spre deosebire de bucureșteni, care sunt reali. De ce nu se luptă Nicușor Dan mai bine ”pentru bucureșteni” sau, și mai bine, ”alături de bucureșteni”? Nu știu. A ales să lupte ”pentru București”, iar eu nu-l cred. Nu pot să uit că și-a scos cortul în stradă la scurt timp după tragedia de la Colectiv și nici că și-a scos bannerele în oraș laolaltă cu alți hoți de start, cu mult înainte de începerea campaniei (cum ar fi, de exemplu, azi). Mie asta nu-mi spune că face guerila marketing, ci că s-a contaminat de șmecherie, cea mai nouă fiind asta de acum, să scoți pe trotuar corturile alea care stau goale și afișează fețe, sigle și slogane. Nu știu alții cum sunt, dar pentru mine, candidatul la primărie care ocupă prăpăditele noastre de trotuare cu ego-ul său în formă de cort de măsurat tensiunea, s-a descalificat din start. De când s-a mutat la cort, Nicușor Dan nu mai este un outsider ambițios, inteligent și caftangiu, ci a intrat în plutonul de candidați oportuniști, alături de gălăgioasa Firea, de jemanfișistul Orban, de inegalabilul Columbeanu și de toți ceilalți rapsozi ai dudei. Nicușor Dan, eternul candidat. Ce-i lipsește lui Nicușor Dan ca să-l iau în serios și să mă gândesc la el ca la unul care ”ar putea fi”? Sânge. Nu dă semne că ar avea sânge-n el, așa cum Firea n-are fond și cum Orban n-are spinare. Nu-s mofturos, nu aștept un Bloomberg (primarul New York-ului) la primăria Capitalei, dar măcar un capitalist cât de cât, unul care să fi pus pe picioare (pe bune, nu pe șpăgi)măcar o covrigărie la viața lui, asta da, aș vrea. Dar mie, Nicușor Dan îmi miroase a chițibușar anonim și a mutulică trist, a moartea inspirației, a Emil Constantinescu care pică-n bot la primul contact cu mingea de fotbal. Nu-l simt ca fiind capabilul ăla de anvergură care să facă tabula rasa în cloaca administrativă, care să aibă discurs și aplomb la întâlnirea cu capitaliștii veroși din real estate, care să joace politicienii pe degete ca să-i iasă o lege bună pentru noi, bucureștenii. Nu, omul nu-i un ignorant, dar pare născut ignorat, are genă de mirat, de veșnic contrariat, bântuit de țâfne solitare, un domprofesordin cancelaria tăcerii a lui Iohannis, probabil bine intenționat, dar, la fel ca și Iohannis, complet lipsit de mușchiul care mișcă munții, precum și de voinicia de a înfige steagul în vârf la ceva. Unde îl văd pe Nicușor Dan peste încă zece ani? Tot la cort, cu mesajul ”De 20 de ani lupt pentru București”. Și este logic să fie așa, fiindcă, în sinea sa, Nicușor Dan, candidatul cu două nume mici, nu vrea să învingă. Nici n-ar ști cum. Modest din fire, el doar luptă.

Pacea-i socială, dar brânza-i pe bani!

Înfrățirea PSD-ului cu oricine este dispus să declare, ca Marko Bela ”vrem să nu mai fie chinuială”, va aduce pacea la Palatul Victoria, însă nu va garanta deloc că pacea socială va coborî automat peste electorat.

Noi nu castrăm nimic azi?

Primăvara se apropie cu paşi repezi, la fel cum se vor apropia şi maidanezii de joggerii, bicicliştii şi plimbăreţii care vor invada, în curând, parcurile.

Cei care binemerită de la patrie o pereche de palme

Ai observat că atunci când treci cu bicicleta pe Aviatorilor, în jos spre Victoriei, de la Arc şi până-n MTR, te simţi, cumva, de parcă treci printr-o ţară străină? Ca şi cum, între tine (proletarul urban, corporatistul cu mentalitate pozitivă, viitorul cineva, dar deocamdată anonimul bicicilist de plăcere), şi căsoaiele cu pedigree care îţi aliniază şoseaua până-n Piaţă ar fi un gard invizibil de sârmă ghimpată . Un no man’s land străjuit de casele unor has-beens, locuite acum de new moneys. Pedalezi printre superbele viloaie (toate construite bine şi solid de către foştii noştri moşieri, şi nu încropite de foştii şi actualii noştri nomenclaturişti), cu două gânduri. Primul: frumoase case ştiau să facă ăia! Iar al doilea gând este o întrebare: a cui o fi acum? cu întrebarea secundară, cum o fi pus gheara pe ea? Eşti pe bicicletă. Picioarele muncesc. Creierul stă. Aşa că îi dai ceva de lucru. Oare cine locuieşte aici, sau dincolo? În timp ce pedalezi din răsputeri, creierul tău, optimist din fire, încearcă să creadă că în fiecare viloi se află câte un exemplar valoros al societăţii, unul la fel de special ca şi casa unică în care locuieşte. Unul care a oferit atât de multă valoare societăţii, încât meritul său a devenit atât de vădit, încât societatea n-a mai putut să îl treacă cu vederea şi i-a oferit banii, influenţa şi puterea de a-şi cumpăra una din aceste case istorice. După faptă şi răsplată. Frumoase gânduri. Prea frumoase. Ireal de frumoase. Atît de fanteziste încât chiar şi cea mai optimistă minte le scuipă afară ca pe o frază din Tucă băgată de un corector nebun într-un text de Fănuş Neagu. Împingi cu sete în pedale, viteza creşte, fruntea ţi se răcoreşte. Îţi revii. Realizezi că dinspre acele case nu vine parfum de merit. Dimpotrivă. Miroase a şpagă. A securişti. A nomenclatură şi aparatcik. Duhoare de comisioane la contracte împuţite cu statul. Jeg de corupţi. Mehlem politic. Şi-aşa, cu gânduri ca acestea, şi aproape fără să bagi de seamă, ai ajuns în Victoriei. Jos din şa, stop iluzii. Cumva, clădirea Guvernului îţi aliniază gândurile în formula corectă. Ţi-e clar acum. Acum ştii că cei care au binemeritat de la patrie falanga de vile de pe Aviatorilor iubesc altă patrie. Una care îţi dă ţie, cetăţeanul onest, doar atât asfalt cât să-ţi vizitezi, în weekend, depresiile.

EDITORIAL

Cei care binemerită de la patrie o pereche de palme

Clasa muncitoare merge la război

Am văzut recent niște jurnaliști de televiziune de la noi care barbotau păreri despre un oraș aflat pe cale dispariție. Vorbeau despre Lupeni. Spuneau că, în fond, moartea unui oraș este un fenomen natural. Că, iată, până și Chicago a dat faliment. Că, ce să-i faci, asta-i viața. Fără să ader nici o secundă la superficialitatea cu care era expediată tema (nimeni nu avea, totuși, mari pretenții, fiind o emisiune din daytime), imaginile din orașul Lupeni, difuzate în acel program,  m-au trimis cu gândul la o scenă din documentarul lui Michael Moore, Fahrenheit 911, în care tinerii din micul oraș american Flint, oraș mic și falimentar, ca și Lupeniul, erau fericiți să scape de sărăcie înrolându-se în armată, ca să plece și să lupte în Irak. Având înaintea ochilor imaginea acelor tineri şomeri americani care vedeau în plecarea la război, paradoxal, o şansă de supravieţuire, am realizat, dintr-o dată, că, pentru prima dată după 80 de ani, şi Europa are acum o masă critică de săraci aflaţi în pragul disperării, care ar fi numai buni de înrolat și trimiși să lupte în Est pentru apărarea democrației. Ca şi  la finalul anilor 30, când Hitler a început prin a anexa mici provincii  şi a sfârşit prin a ocupa mari ţări, pericolul există. Nu sunt însă deloc sigur dacă și Putin este un Hitler, deși festivitățile ocazionate de anexarea Crimeei aveau similarități notabile cu sărbătorile naziste. Dar știu sigur că Europa a mai rezolvat, și nu o dată, problema șomajului îmbrăcând şomerii  în uniforme și trimițându-i la război. Scuip în sân, totuși. Un război ar fi ceva oribil, şi în Europa, şi oriunde. Cu toate acestea, fără să vreau, mă uit acum la tinerii șomeri care ard gazul în Lupeni, și în atâtea alte orașe prăpădite din țară (dar și din Europa), și mă întreb dacă nu cumva ar fi chiar fericiți să se înroleze, măcar ca să obţină de la guvernanţi niţel respect, haine şi trei mese pe zi, dacă nu ca să scape Europa de ameninţarea lui Putin. Iar răspunsul mă sperie. Așa că îl țin, cu frică, pentru mine.

EDITORIAL

de Călin Georgescu

COMENTARII

Dreptate până la Gică!

Gică Popescu nu ocupă un loc pe podiumul celor mai mari români. Da, este adevărat, este plasat undeva, acolo, sus, dar nu este chiar acolo, la vârf, în top zece. Modest și sobru, Gică Popescu nu ameninţă poziţiile primilor 10 din 100 cei mai mari români, nu stă lângă nume ca Vadim, Becali, mareşalul Antonescu şi Ceauşescu.

Dar Gică nu se poate plânge. Apariţia de băiat rezonabil, „simţit”, figura de om serios, precum şi căpitănia naţionalei (o dată căpitan, întotdeauna căpitan) îi asigură un loc confortabil în admiraţia românilor, nici prea-prea jos, nici foarte-foarte sus. Numele lui poate declanșa o discuție despre o grațiere, dar nu chiar o grațiere. E valoros, da; dar nici chiar așa. Are o istorie mare. Din păcate, este neactualizată corespunzător.

Astăzi, valoarea lui Gică Popescu se stabilește, în primul rând,  prin comparaţie.

De exemplu, faţă de un Mitică Dragomir, Gică Popescu pare un înger. Faţă de Hagi, are şut, dar n-are geniu. Astfel, prin comparaţie cu unul şi cu altul, statura sa publică, de om serios, care tace şi face, a crescut aproape de la sine, în funcţie de ratingul celor aflaţi mai sus şi mai jos în clasament.

De aceea, când a venit condamnarea lui Gică, opiniei publice i s-a părut, cumva, nedrept, deşi, cam tot aşa, prin comparaţie. Faţă de Nadia (impecabilă figură publică), Gică Popescu pare vinovat, fiindcă, se gândeșete omul obișnuit, la cât s-a frecat de „mafia FRF”, ceva s-o fi luat şi pe hainele lui, cu siguranţă. Dar faţă de Becali, Gică Popescu pare nevinovat, fiindcă poporul a presupus dintotdeauna că Becali minte cum respiră şi, pe cale de consecinţă, probabil că fură cum poate. Aşa încât nu-i de mirare că românii au sentimente amestecate faţă de condamnarea lui Gică Popescu. 

Mulţi sunt tentaţi să dea vina pe anturaj: oare poţi să nu încalci legea dacă te mişti între alde Copos, Borcea & compania?

Probabil că poţi. Dar probabil că ar fi foarte greu.

Fiindcă este o vorbă: trebuie să urli ca lupii dacă vrei să mergi cu ei. Exact asta a făcut şi Gică Popescu, şi exact aceasta trebuie să fie şi interpretarea noastră: poate că Gică Popescu nu este un lup, însă, de-nhăitat, s-anhăitat cu ei.

Aşa că este drept să urle cu ei până la capăt.

EDITORIAL

Dreptate până la Gică!

de Dan Ostaşu

COMENTARII

Oscar 2014: s-au scremut munții și-a ieșit un șoarece

Fiecare eveniment de decernare a premiilor Oscar îmi provoacă aceeași mare nedumerire. Cum este posibil ca o industrie are are o influență atât de mare asupra

Guvernarea de stângu-n dreptu’

PSD va guverna singur, sau ca și singur, urmând să se bată, ca și în celelalte guvernări PSD, doar cu el însuși.

Cu un Băsescu care devine o țintă din ce în ce mai ușoară, dar și mai difuză

Ce mai reformează Tăriceanu de-acum înainte

Poate să spună oricine, orice, dar, când te uiţi la Tăriceanu, nu prea vezi reforma ieşind din el. Nu simţi că omul musteşte de idei reformatoare, nu-l vezi că

Un celebru editorialist, care nu a votat în 2004, va vota în 2014! Pe cine va alege, dintre Ponta și Antonescu? Vei fi absolut șocat când vei afla

Am parafrazat titlurile kilometrice, cerșetoare de click, din Gândul, fiindcă sunt încă sub impresia celui mai recent video de la Gândul Live, știți, unul dintre acele video-uri lungi, lungi, fără buton „de dat înainte”, buton care îmi lipsește, și în lipsa căruia

Epopeea marii literaturi a lui Vosganian, sau epopeea oricui mai are curaj să scrie

Perete gol, alb. Vopseaua lavabilă este singura operă pe care bătrânele ziduri ale acestei acestei clădiri, cândva prestigioase, o mai pot tolera. Mocheta de un albastru-milițian privește cu iubire, dar fără speranţe, spre

Infernul sunt ceilalţi, de Stelian Tănase, director TVR

Asta chiar că-i nouă! Marele şef al unei mari instituţii de stat clachează brusc, omeneşte şi profesional vorbind, apoi, în lipsa unui serviciu de urgenţe psihologice, dă buzna online, unde are un blog, iar acolo dezvăluie faptul inedit că problemele sale provin din următoarele surse: oamenii din TVR, bugetul TVR, atacurile din TVR şi mizeriile omeneşti din TVR (din fericire, echipamentele tehnice lipsesc de pe lista problemelor lui Tănase, ceea ce indică faptul că TVR mai are încă o bună bază tehnico-materială).

Mai mulţi profesori de limba română, sau mai mulţi popi?

Biserici, sau şcoli? Mai mulţi profesori de limba română, sau mai mulţi popi? Aceasta-i alegerea. Mai exact, aceasta a fost alegerea,  fiindcă reprezentanţii tăi au ales deja. Şi au ales popii. În consecinţă, profesorii de română vor primi, ca şi până acum, tot respectul nostru, în timp ce popii vor primi banii.

Control de calitate la fabrica de activişti

Prea multe ştiri relatează azi cazuri “penale” de înalţi funcţionari de Stat proveniţi din zona politică. Ca volum, vorbim despre cel puţin o treime din numărul total al ştirilor care apar, într-o lună oarecare, pe primele pagini ale ziarelor online. E mult!