Nimic nu se pune

”Ein mann, ein wort”, un om, un cuvânt. La noi, zicala germană este nirvana caracterului. Spre asta năzuim, iar năzuința înseamnă că, deocamdată, nu suntem acolo. Doar tindem spre. Ca țel, e bună. Iar între timp, folosim ce-avem: duda. Duda este ”ein mann, ein wort”-ul românesc, promisiunea care se face, dar nu se ține.

Ca tip de promisiune, duda se bazează pe un concept pe cât de complex, pe atât de la îndemâna oricui. De aici și popularitatea sa. Științific vorbind, condiția de bază pentru ca duda să se nască este prezența simultană în spațiul comunicării a unui duduitor și a unui duduit. Atât.

La români, în special, duduitorul și duduitul sunt strâns legați printr-o relație pe care procurorii ar numi-o simplu și nemilos: complicitate. De ce? Fiindcă duduitorul este conștient că duduie, iar duduitul este perfect conștient că este duduit.

Se mai obișnuiește ca atunci când  este duduit, duduitul să se uite în gura duduitorului, iar duduitorul să se uite drept în ochii duduitului. Acest magnetism naște, în mod bizar, o puternică legătură de încredere, deși nici duduitorul nu crede ce spune, nici duduitul nu pune preț pe ce i se promite. Este un cod secret aici, o formă ezoterică de comunicare, ca și cum duduitul și duduitorul se află într-o înțelegere mai presus de logica comună, ba chiar mai presus de orice logică, întrucât, dacă în procesul de duduire, nimic din ce se spune, nu se pune, ce rost mai are să comunici?

Da, admitem, comunicarea e fluidă.  Dar futilă.

Futilă azi, futilă mâine, poți să te f. în ea de comunicare. Deși, ar fi păcat, fiindcă, de vioaie, e vioaie.

Poate asta să valoreze ceva.

PAMFLET & SATIRĂ

Nimic nu se pune