Timp de două luni, în cadrul unui acord tacit cu Marina SUA, petrolierele comerciale și-au oprit transponderele pentru a evita să fie detectate de Iran în timp ce traversau periculoasa Strâmtoare Ormuz pentru a transporta petrol și gaze către piețele mondiale. Armata a asigurat o anumită acoperire aeriană în cazul unui atac din partea Iranului, în timp ce ofițerii navali dirijau navele prin radio să navigheze aproape de coasta Omanului, vizavi de țărmul iranian. Acest lucru a permis o creștere constantă a traficului prin strâmtoare în perioada mai-iunie, pe durata unui armistițiu provizoriu în cadrul războiului, relatează The New York Times.
Însă acordul-cadru pe care președintele american Donald Trump l-a semnat cu Iranul luna trecută a contribuit la eșecul răsunător al acestui demers, din cauza formulărilor care conferă Iranului autoritate oficială în strâmtoare și a caracterului vag al unor fraze importante.
Trump a salutat acordul, încheiat pe 14 iunie, ca fiind redeschiderea strâmtorii. „Nave ale lumii, porniți motoarele”, a scris el pe rețelele sociale. „Să curgă petrolul!”. Însă criticii susțin că acest lucru nu a făcut decât să oficializeze o realitate pe care oficialii iranieni au subliniat-o pe tot parcursul războiului: acum ei controlează strâmtoarea.
Atacurile cu rachete și drone ale Iranului asupra navelor comerciale din strâmtoare au dus, practic, la închiderea acesteia la scurt timp după ce Statele Unite și Israelul au declanșat războiul. Apoi, la câteva săptămâni după ce Statele Unite și Iranul au încheiat un armistițiu provizoriu și neoficial la începutul lunii aprilie, unele petroliere au început să folosească o rută sudică prin strâmtoare, mai departe de coasta Iranului.
Acum, prin atacul lansat săptămâna trecută în acea zonă, Iranul încearcă să oblige navele să treacă prin apele sale teritoriale de pe partea nordică a strâmtorii, unde Teheranul ar putea încerca să justifice perceperea unor taxe sau tarife.
Unitățile iraniene au atacat marți trei nave pe ruta sudică, a declarat armata americană. Liderul de la Casa Albă a răspuns ordonând lovituri aeriene în Iran. Tensiunile s-au intensificat în urma unui anunț făcut în weekend de Marina iraniană, conform căruia aceasta a tras asupra unei alte nave în strâmtoare și a închis calea navigabilă „până la încetarea interferenței SUA în regiune”.
Comandamentul Central al SUA a declarat că a lovit aproximativ 140 de ținte militare iraniene ca răspuns, ajungând la un total de 310 atacuri americane în ultima săptămână.
Pe fondul avertismentului celui de-al 47-lea președinte american, care consideră că acordul din iunie este „încheiat”, prețurile globale la energie sunt din nou în creștere, odată cu temerile privind o revenire la un război pe scară largă. Înainte de război, o cincime din petrolul și gazul natural lichefiat din lume trecea prin strâmtoare, provenind de la producătorii din Orientul Mijlociu.
Foștii oficiali și analiști americani afirmă că ultima criză este o consecință prea ușor de prevăzut a acordului din iunie.
Confruntat cu nemulțumirile provocate de prețurile ridicate la benzină și de inflația în creștere, Trump era dornic să redeschidă strâmtoarea și să atenueze presiunea asupra economiei mondiale. Printre altele, el a acceptat să pună capăt blocadei militare impuse de SUA asupra porturilor iraniene și să permită Teheranului să reia vânzările de petrol timp de 60 de zile, în schimbul redeschiderii strâmtorii.
Acordul din iunie, denumit memorandum de înțelegere, a dat naștere, de asemenea, unor negocieri suplimentare menite să conducă la elaborarea unui plan de pace mai cuprinzător și mai durabil.
În timp ce numeroși oficiali americani și străini au salutat încetarea focului, criticii au avertizat că acordul era periculos de vag, în special formularea din al cincilea paragraf, care prevedea că Iranul urma să „ia măsuri, depunând toate eforturile posibile, pentru asigurarea trecerii în condiții de siguranță a navelor comerciale” prin Strâmtoarea Ormuz.
„Nimeni nu ar trebui să fie surprins că Iranul consideră că acest lucru îi conferă în mod explicit un rol durabil în controlul traficului prin strâmtoarea Ormuz”, a declarat Michael Ratney, un diplomat de carieră pensionat care a fost cel mai recent ambasador al SUA în Arabia Saudită.
„Controlul exercitat de Iran le conferă, în mod evident, o pârghie puternică”, a spus el, „și se pare că sunt dispuși să riște o reluare a conflictului, poate chiar o încălcare a armistițiului, pentru a-și menține această pârghie”.
În cadrul unei conferințe de presă din 18 iunie, vicepreședintele american JD Vance a insistat că cererile lui Trump referitoare la strâmtoare vor fi incluse într-un viitor acord.
„Avem toate cărțile în mână”, a spus el.
Competiția pentru controlul strâmtorii pune companiile de transport maritim în fața unei dileme: ar trebui să traverseze Strâmtoarea Ormuz pe coridorul sudic, mai aproape de Oman, riscând să fie atacate de Iran? Sau ar trebui să aleagă coridorul nordic iranian, plătind taxe ridicate și consolidând astfel pretențiile de autoritate ale Teheranului?
Memorandumul de înțelegere
Timp de aproape 60 de ani, navele comerciale au navigat prin Strâmtoarea Ormuz pe o rută stabilită de Organizația Națiunilor Unite. Guvernul iranian a susținut crearea acestei rute în 1968 și nu a încercat să o controleze, chiar dacă aceasta traversa apele teritoriale iraniene.
Liderii care au preluat puterea în Iran în timpul Revoluției Islamice din 1979 au declarat că nu sunt obligați să respecte acel acord al ONU, deși, de-a lungul anilor, guvernul a pus sub semnul întrebării traficul maritim în strâmtoare doar ocazional.
Situația s-a schimbat după ce forțele americane și israeliene au atacat Iranul pe 28 februarie. Armata iraniană a început rapid să atace nave comerciale și să amplaseze mine, blocând complet traficul. Doar celor dispuși să plătească sume mari Iranului li s-a acordat dreptul de trecere în siguranță de-a lungul coastei sale.
Criticii susțin că Donald Trump a acceptat acest nou status quo în cadrul acordului încheiat în iunie cu Teheranul. La insistența negociatorilor iranieni, acel document în 14 puncte recunoaște puterea Iranului în strâmtoare.
Acesta interzice perceperea de taxe de trecere sau de alte taxe, dar numai pe o perioadă de 60 de zile, cât timp continuă negocierile pentru încheierea unui alt acord. (Liderul american a declarat că Statele Unite ar putea încerca să perceapă taxe de trecere.) De asemenea, memorandumul nu include o garanție absolută că navele pot naviga în siguranță pe orice porțiune a strâmtorii.
Oficialii iranieni și experții în domeniul diplomatic afirmă că ultima frază îi conferă în mod oficial Iranului un rol central în gestionarea strâmtorii: „Republica Islamică Iran va purta un dialog cu Sultanatul Oman pentru a defini viitoarea administrare și serviciile maritime din Strâmtoarea Ormuz, în consultare cu celelalte state riverane din Golful Persic, în conformitate cu dreptul internațional aplicabil și cu drepturile suverane ale statelor riverane din Strâmtoarea Ormuz”.
La acea vreme, Trump a lăudat acordul, considerându-l o revenire la libera navigație prin strâmtoare. Însă oficialii iranieni au început curând să-l invoce ca motiv pentru a impune navelor traseul pe care trebuiau să-l urmeze — și anume, de-a lungul unei rute situate în apropierea coastelor Iranului.
Dennis Ross, un fost negociator cu experiență îndelungată în Orientul Mijlociu, care a lucrat pentru președinți din ambele partide, a afirmat că poziția Iranului față de acord era clară.
„Doriți să deschideți strâmtoarea — dar numai cu condiția ca Iranul să dețină controlul deplin și ca orice alte rute să fie inacceptabile”, a spus Ross.
Hussein Ibish, cercetător la Institutul Statelor Arabe din Golf, o organizație de cercetare și advocacy, a declarat că „întregul drept internațional se îndreaptă într-o direcție, iar memorandumul de înțelegere se îndreaptă în direcția opusă”.
Solicitată să comenteze, Casa Albă a făcut referire la o conferință telefonică organizată vineri pentru jurnaliști, cu condiția ca oficialii americani care au luat cuvântul să rămână anonimi. Un oficial american implicat în negocieri a declarat că Iranul știa, pe parcursul discuțiilor, că navele foloseau o rută în apropierea coastei Omanului și chiar lansase drone împotriva unora dintre ele. Asta însemna că, atunci când Iranul a acceptat să depună „toate eforturile” pentru asigurarea trecerii în siguranță, acesta nu urma să lanseze atacuri în acea zonă, a precizat oficialul.
Îndrumări navale
Negociatorii iranieni știau că dețin un avantaj față de americani în timp ce discutau propunerea de acord la începutul verii. Pe 4 mai, armata americană a demarat o operațiune denumită „Project Freedom/ Proiectul Libertate” cu scopul de a începe deschiderea strâmtorii prin escortarea navelor comerciale blocate.
Liderul de la Casa Albă a renunțat la această inițiativă în mai puțin de 48 de ore după ce prințul moștenitor al Arabiei Saudite, temându-se de represalii din partea Iranului, a refuzat să permită americanilor să utilizeze spațiul aerian saudit pentru această operațiune.
Pentagonul a încercat apoi o abordare mai subtilă, bazată în principal pe ghidarea prin radio.
De la începutul lunii mai, forțele americane au oferit îndrumări de navigație de-a lungul coastelor Omanului pentru peste 800 de nave comerciale care transportau 400 de milioane de barili de țiței, a declarat căpitanul Tim Hawkins, purtător de cuvânt al Comandamentului Central al SUA, care coordonează forțele militare americane din Orientul Mijlociu.
Navele au urmat o rută stabilită de Organizația Maritimă Internațională, o agenție a Organizației Națiunilor Unite cu sediul la Londra, care reglementează transportul maritim la nivel mondial. Organizația a stabilit ruta în consultare cu Omanul, în încercarea de a evacua aproximativ 600 de nave blocate de mult timp.
Un armistițiu informal s-a transformat într-unul oficial odată cu semnarea acordului din iunie. În cele șapte zile începând cu 20 iunie, aproape 400 de nave au tranzitat strâmtoarea, potrivit Kpler, o companie specializată în date maritime. Acesta a fost cel mai mare număr înregistrat într-o săptămână de la începutul războiului.
Însă joi, după atacurile Iranului, doar 22 de nave au traversat strâmtoarea.
Peste o duzină de nave de război ale Marinei SUA, printre care două portavioane, precum și zeci de avioane de atac și de supraveghere, atât de pe portavioane, cât și cu baza la sol, își desfășoară în continuare operațiunile în zona Mării Arabiei. De asemenea, armata SUA desfășoară misiuni de detectare a minelor în strâmtoare, folosind nave autonome.
„Forțele americane au tras Iranul la răspundere pentru agresiunea nejustificată îndreptată împotriva navelor comerciale, continuând totuși să faciliteze trecerea prin strâmtoare”, a declarat căpitanul Hawkins.
Cu toate acestea, a adăugat el, nu există „nicio garanție” că îndrumările militare americane vor proteja navele comerciale care tranzitează strâmtoarea.
„Care dintre ele va ceda prima: economia iraniană sau economia mondială?”
În plin război, unii operatori maritimi au ales să navigheze mai aproape de Iran — și să se bazeze pe garanția armatei iraniene privind trecerea în siguranță. Iranul le-a comunicat că vor trebui să plătească până la 2 milioane de dolari pentru fiecare navă.
Iranul a declarat că orice navă care tranzitează strâmtoarea trebuie să urmeze acea rută și să obțină permisiunea în acest sens de la Autoritatea Strâmtorii Golfului Persic, un organism înființat de Teheran în luna mai.
Până în momentul în care a suspendat această practică în conformitate cu termenii acordului de încetare a focului din iunie, Iranul a susținut că taxele erau destinate serviciilor de siguranță și de mediu. Unii experți consideră că aceasta este o încercare forțată a Iranului de a părea că respectă Convenția Națiunilor Unite privind dreptul mării, care permite perceperea unor astfel de taxe în condiții specifice.
De fapt, spun ei, Iranul instituie, în realitate, taxe de trecere de facto, ceea ce este interzis de convenție. Iranul a semnat convenția, dar nu a ratificat-o niciodată, așa că susține că prevederile acesteia nu i se aplică. Nici Statele Unite nu au ratificat vreodată convenția.
Statele Unite și alte câteva țări au respins cererea Iranului ca navele să utilizeze ruta nordică, iar, ca răspuns, armata americană a stabilit în luna mai ruta sudică de-a lungul coastei Omanului.
După semnarea acordului cu Iranul luna trecută, Trump a declarat că ruta era „absolut sigură, protejată și intactă”.
Însă, pe măsură ce Iranul și Statele Unite se luptă pentru a-și asigura un avantaj, folosindu-se în principal de forțele lor armate, riscurile la care sunt expuse companiile de transport maritim ar putea crește, a afirmat Dan Alamariu, strategul-șef în domeniul geopoliticii la Alpine Macro, o firmă de cercetare în domeniul investițiilor.
Iranul a suferit pierderi economice, dar ar putea fi dispus să suporte și mai mult. Săptămâna trecută, Trump a reinstituit interdicția SUA privind vânzările de petrol iranian, pe care o suspendase temporar luna trecută. Totuși, el nu a reimpus încă un blocaj naval asupra porturilor iraniene.
Alamariu a declarat: „Întrebarea este: care dintre ele va ceda prima: economia iraniană sau economia mondială?”
Citește și:
About the Author
