România cum ar fi trebuit să fie: Norman Manea la 90 de ani

Cel mai tradus și publicat român în viață, Norman Manea, împlinește, pe 19 iulie, venerabila vârstă de 90 de ani. O ipostază a tragediei umane, un simbol al umanității, Manea rămâne pentru totdeauna, pentru cei care l-au cunoscut și citit, un român de o inegalabilă solidaritate, bunătate, verticalitate și profunzime, un spirit moral și etic profund, o instanță a unei Românii cum ar fi trebuit să fie. „Exilul meu rulează și acum. Adică sunt exilat, practic, adică nu sunt în țara mea” mi se destăinuia el, acum câțiva ani.

Puțini intelectuali ai lumii au traversat deopotrivă infernul Holocaustului, persecuția comunismului și singurătatea exilului, transformând această experiență într-o lecție universală despre libertate, memorie și demnitate. Norman Manea este unul dintre ei.

Când l-am întâlnit prima dată, cu mai mulți ani în urmă, în apartamentul său din New York, de pe Amsterdam Avenue, din West Side, am fost frapat de modestia, de empatia și de România pe care o emană prin toți porii: de la felul în care vorbea, gesticula, zâmbea, povestea, își amintea, lăcrima și gândea. Norman a rămas pentru totdeauna evreul român, marcat de cele mai mari tragedii pe care umanitatea le-a cunoscut în toată existența sa: nazismul și comunismul, peste toate acestea fiind o aură cuprinzătoare, debordantă și inspiratoare, demnă, care nu urăște, nu dezbină, nu judecă, nu generalizează.

Pentru un supraviețuitor al Holocaustului, un persecutat de comunism și rămas un exilat al postcomunismului, Norman este o figură tragică și înălțătoare în același timp, neînvinsă, liberă și demnă.

Patria mea: limba română

Împlinirea celor 90 de ani de viață, exil, suferință în va petrece în reședința din campusul de la Bard College (loc pe care obișnuiește să-l numească „Bucovina mea de pe Hudson”), unde a predat zeci de ani și unde rămâne, pe viață, Profesor Emeritus. Departe de Burdujeni (Suceava), unde s-a născut, departe de Bucovina în al cărei pământ își doarme mama lui somnul de veci, departe de limba română, singura patrie care nu l-a trădat niciodată, aceea pe care a purtat-o cu el, ca pe un act de identitate, prin tot exilul. „Limba română este patria mea”, a spus-o el însuși, și e cheia întregii lui vieți. E o distanță pe care România a avut grijă, de prea multe ori, să nu o micșoreze: „Am spus asta de mai multe ori, patria mea este limba română. În ea m-am născut, în ea am crescut, cu bine, cu rău, cu toate adaosurile. În ea mă regăsesc. E adăpostul meu, dacă vrei. Peștera mea lingvistică, dar este esențială. Deci, în mod clar, răspunsul meu a fost totdeauna și este și astăzi același. Partea mea e limba română. Acesta a fost destinul meu, l-am recunoscut, l-am acceptat.”

Sunt oameni pe care un popor îi merită și oameni la înălțimea cărora un popor abia dacă apucă să se ridice. Norman Manea este, cred, imaginea unei Românii cum ar fi trebuit să fie și pe care, în bună măsură, am ratat-o. Nu pentru că ne-ar fi lipsit valoarea. Ci pentru că, atunci când ea a apărut printre noi, ne-am grăbit prea des să o repudiem. În ciuda tuturor acestor nedreptăți, el a afirmat mereu: „o repet, de cîte ori va fi nevoie: sînt scriitor român!”

Un secol întreg, într-o singură viață de om

Există biografii care încap într-un rând și biografii care conțin, comprimat, tot veacul. A lui Norman Manea e din a doua categorie. Copil evreu deportat în lagărele din Transnistria, supraviețuitor al Holocaustului la o vârstă la care alții abia învață să citească. Întors în România în 1945, ca să descopere, peste ani, o a doua față a terorii: tatăl său, schilodit de munca silnică din lagărul comunist de la Periprava, închis în urma unei înscenări de partid. Nazism și comunism, una după alta, în aceeași copilărie și tinerețe, ca două fețe ale aceleiași monede pe care istoria i-a aruncat-o în palmă. Toate au rămas o experiență devastatoare: „complexă îmi reînvie amintirea întunecată din 1941 a îmbarcării în trenul aglomerat care ne-a dus spre lagărele de exterminare din Transnistria, pericolul continuu care plutea în aer, frigul iernii din deșert, foametea și bolile care duc la moartea rapidă a bunicilor mei și mormintele lor anonime din pădurea din apropiere. Acestea sunt coșmarurile pe care le am adesea chiar și acum”.

Norman și părinții săi (mama sa a murit în România, în 1988, iar tatăl său, în Israel după ce emigrase în 1989, la 81 de ani, ca un ultimul exil, fugind dintr-un alt regim odios, după Holocaust) sunt astăzi despărțiți de tragediile care ipostaziază persecuția comunității evreiești, destructurarea sa, alungarea, suferința supremă și dorul etern: „cele trei personaje tatăl, mama și fiul, care s-au născut toți în România, în același loc. Moartea i-a despărțit și mama e în Suceava, la cimitir. Tatăl este în Ierusalim, la cimitir. (…) Asta este rezultatul unui război, unui cataclism”.

A mărturisit că a deprins chemarea scrisului după întâlnirea cu Creangă, după ce a revenit din deportarea, cruzimea și tragedia deportării în Transnistria: „În iulie 1945 mi s-a dat o carte de Creangă de ziua mea; m-a pus într-o lume foarte vagă cu realitatea, feerică, o lume a unei extraordinare limbi şi m-am cufundat în vraja unui univers, m-am simțit singur şi stăpân în paradis şi univers, magie a literaturii şi a cuvintelor, acela a fost contactul inițiatic cu cartea”.

A debutat în 1966, a publicat zece volume până la plecarea din țară, a fost distins cu premii pe care regimul se grăbea apoi să le anuleze. Premiul Uniunii Scriitorilor din 1984 i-a fost retras de Consiliul Culturii și Educației Socialiste. În 1986 a plecat, la 50 de ani, cu o bursă în Berlinul Occidental, de unde a ajuns în Statele Unite. „Adevărata sa șansă ca scriitor”, spune el cu acea autoironie care nu-l părăsește niciodată, a fost tocmai să plece.

Restul e o carieră pe care puține culturi o pot revendica: Bursele Guggenheim și MacArthur (Nobelul literaturii americane) în 1992, medalia Literary Lion a Bibliotecii Publice din New York, Premiul Médicis pentru literatură străină pentru Întoarcerea huliganului, Premiul Nelly Sachs, distincția de Commandeur în Ordinul Artelor și Literelor din partea Franței, marele premiu de la Guadalajara. Cărți traduse în peste 30 de limbi. Comparat de critici cu Kafka și cu Joyce. Propus, an după an, pe lista candidaților la Premiul Nobel pentru Literatură, din Franța, Italia, Suedia, Statele Unite și, da, și din România.

Sunt volume de Nobel. Iar faptul că premiul nu a venit (încă) nu schimbă cu nimic această certitudine.

„Patria a avut grijă de mine și mi-a trimis mesaje descurajatoare”

Povestea lui Norman Manea este și povestea unei țări care nu a știut ce să facă cu proprii ei eroi.

În 1991, în eseul Felix culpa, Manea a avut curajul, pe atunci aproape solitar, de a deschide în spațiul public discuția despre trecutul legionar al lui Mircea Eliade. Nu ca o denunțare, ci ca un act de igienă morală: aceea de a recunoaște că geniul artistic nu garantează și integritatea morală a omului. Răspunsul unei părți a elitei culturale românești a fost un torent de injurii antisemite care l-a urmărit aproape un deceniu. „Când Patria îmi trimitea injurii antisemite, în scandalul Eliade”, povestește el, revenea și cealaltă imagine, cea protectoare, a Mariei.

Aceasta e, poate, cea mai adâncă rană din biografia lui românească. Nu deportarea, nu lagărul, nu exilul, ci felul în care țara natală a continuat, decenii la rând, să-i trimită „mesaje descurajatoare”. Unele universități l-a repudiat multă vreme. Dicționarele și istoriile literare de după 1989 l-au ocolit sau l-au trecut cu vederea, lăsând lacune pe care criticii serioși le semnalează și azi ca pe niște datorii neplătite. A fost celebrat acasă la nivel de bibliotecă județeană și ignorat la nivelul care conta. Deși în ultimii ani, universități i-au acordat titlul de Doctor Honoris Causa, cum e universitatea mea din Iași, și s-au făcut unele volume colective sau teze de doctorat în onoarea sa sau despre opera lui, rămâne un mare minus în dreptul recunoașterii sale. Eterna și, totodată, imposibila întoarcere a „huliganului” arată cât drum mai are România până își va vindeca rănile și până își va recunoaște, fără resentiment, propriii fii geniali.

Maria, sau chipul luminos al României

Și totuși, și aici e miracolul acestui om, Norman Manea nu a devenit un om al urii. Dintre toate imaginile care-i populează nopțile (moartea bunicului în lagăr, îngropat în pădure într-un loc fără semn; tatăl sleit de puteri la Periprava), imaginea statornic luminoasă a biografiei lui rămâne Maria. O fetiță de unsprezece ani, româncă, izgonită în stradă de familia ei, găsită înghețată într-o noapte de iarnă de bunicul lui și adăpostită în casa familiei. Maria, care în ziua deportării s-a luptat cu soldații ce-i împingeau spre vagoanele de vite. Care i-a găsit apoi în lagăr și a venit încărcată cu alimente și haine, riscând legea marțială ce-i pedepsea pe cei care ajutau deportații evrei.

„Frumoasa Maria a rămas definitiv imaginea îngerului afectuos și protector al copilăriei mele. În fapt, imaginea României.” Iată România cum ar fi trebuit să fie. Nu cea care alungă, ci cea care adăpostește. Nu cea care trimite injurii peste ocean, ci cea care traversează un lagăr, cu brațele pline, ca să hrănească un copil. Că Norman Manea a ales să vadă această Românie, și să o poarte cu el o viață, spune totul despre statura lui morală.

Un spirit tânăr, o demnitate fără fisură

L-am cunoscut mai îndeaproape atunci, în timpul profesoratului meu Fulbright, la Universitatea din New York, și am avut șansa să descopăr unul dintre cei mai frumoși oameni pe care i-am întâlnit vreodată. Un om de o generozitate incredibilă, un spirit tânăr și liber, un suflet enorm și un erou de o demnitate absolut incredibilă. Nimic din solemnitatea rece a monumentului. Dimpotrivă, avea umor, autoironie, o curiozitate vie, plăcerea jocului, acel amestec pe care prietenul lui de-o viață, Philip Roth, îl numea „sheer playfulness and deadly seriousness”, joacă pură și seriozitate mortală, cei mai apropiați prieteni ai scrisului.

Pentru că da, dincolo de operă, e omul. Cel care, întrebat despre căsnicia de peste cinci decenii cu Cella, răspunde simplu că ea „a fost și a rămas un dar al destinului”, iar când, în timpul discuției cu mine, Cella îl întreabă la un moment dat, cu grija partenerului loial până în eternitate – „ai nevoie de mine?”, el îi răspunde zâmbind: „Da. Întotdeauna”. Cel a cărui prietenie cu Roth a durat peste treizeci de ani și a uimit pe toată lumea, inclusiv pe ei doi, atât de mult încât Roth a cerut să fie înmormântat la Bard, lângă locul rezervat lui Manea, ca să aibă „cu cine sta de vorbă și în viața de apoi”. Cel care, la 89 de ani, glumea în interviuri că „picioarele mă sabotează” și că a fost anunțat de calendar despre „stupefianta vârstă”. Un om care a trecut prin infernul secolului și a ieșit de partea cealaltă nu împietrit, ci mai uman.

Monuments of Shame

Opera lui Norman Manea nu este doar literatură; este o formă de rezistență morală împotriva uitării și una dintre cele mai consistente reflecții europene din istorie asupra răului totalitar. Într-o lume care își ridică monumente pentru victorii, Norman Manea ne amintește că adevărata măsură a unei civilizații stă în curajul de a ridica monumente pentru propriile sale rușini.

Într-un eseu de o vibrantă unicitate, intitulat „Monuments of Shame: Twenty Years After the Berlin Wall”, una dintre cele mai puternice reflecții ale sale asupra memoriei istorice, responsabilității morale și raportării societăților democratice la propriul trecut, Norman enunță un adevăr pe care cei mai mulți dintre noi îl admitem fără să-l recunoaștem: fiecare națiune ar trebui să ridice nu doar monumente dedicate eroilor, ci și monumente ale rușinii. Așa cum foarte bine explică, o comunitate matură nu se definește doar prin comemorarea victoriilor și a sacrificiilor glorioase, ci și prin asumarea crimelor, a complicităților și a eșecurilor sale morale. Un popor care își amintește doar eroismul riscă să transforme memoria într-o mitologie națională; un popor care își asumă și rușinea construiește o cultură autentică a responsabilității. Norman observă felul în care Europa postcomunistă s-a confruntat cu moștenirea dictaturilor și consideră că prăbușirea comunismului nu a însemnat automat și victoria memoriei sau a adevărului. Persistă tentația uitării, a relativizării responsabilităților.

Pentru Manea, Auschwitz devine arhetipul „monumentului rușinii”: un loc care obligă omenirea să privească în față capacitatea omului de a produce răul absolut. Un asemenea monument nu celebrează, ci avertizează. El nu glorifică trecutul, ci împiedică repetarea lui. În același spirit, memoria comunismului trebuie tratată nu doar ca o succesiune de evenimente istorice, ci ca o lecție morală despre efectele totalitarismului asupra demnității umane.

Eseul lui Norman, ca aproape toată opera sa, are și o dimensiune universală. El nu vorbește exclusiv despre România sau Europa de Est. El afirmă că fiecare țară are propriile sale „monumente ale rușinii”, fie că este vorba despre genocid, sclavie, colonialism, dictaturi sau persecuții împotriva propriilor cetățeni. Memoria răului nu este un exercițiu de culpabilizare colectivă, ci o condiție a maturității democratice. Numai asumând și paginile întunecate ale istoriei putem limita repetarea lor.

În fond, mesajul lui Norman este unul profund etic: eroismul fără memorie critică produce triumfalism; memoria rușinii produce responsabilitate. O democrație sănătoasă are nevoie atât de monumente dedicate curajului, cât și de locuri care să amintească permanent de propriile sale eșecuri morale. Numai astfel memoria devine un instrument al libertății, nu al propagandei.

La mulți ani, amintind de o datorie a noastră

Astăzi, numele lui Norman este departe de a fi recunoscut în România în deplinătatea sa valoare universală, și mai ales ca forță morală și creatoare. Nicio stradă, nicio mare bibliotecă, nicio instituție publică importantă nu îi poartă numele. Această realitate este, deopotrivă, apăsătoare și dureroasă. Ea arată că povestea lui Norman nu a devenit niciodată parte a narațiunii dominante despre România secolului al XX-lea.

Or, viața sa întruchipează valori fundamentale: suferința și demnitatea în fața persecuției, drama exilului, lupta pentru libertate, bunătatea, solidaritatea și credința în puterea oamenilor de a depăși ura. Destinul său demonstrează că un român poate fi admirat și respectat pentru ceea ce este și pentru ceea ce oferă lumii, indiferent de etnia, religia sau originea sa.

Recuperarea memoriei lui Norman nu este doar un act de dreptate față de o personalitate excepțională. Este și un exercițiu de maturitate democratică, prin care România își reafirmă capacitatea de a-și onora acei oameni care, prin viața și opera lor, au făcut cinste țării și au lăsat în urmă un patrimoniu moral universal.

Onorându-l pe Norman Manea, nu facem un gest de politețe culturală. Onorăm universalitatea unei opere și, prin ea, ceea ce literatura română are mai bun de oferit lumii. Onorăm un om care a purtat România cu el în peste 30 de limbi, dar care a scris, a gândit și a visat mereu în limba română, singura lui patrie rămasă, cea care nu i-a trimis niciodată „mesaje descurajatoare”.

E o formă de dreptate întârziată să spunem, acum, răspicat: acest om este unul dintre cei mai importanți scriitori pe care i-a dat această țară. Un supraviețuitor. Un martor. Un reper moral. Un erou discret, de o demnitate absolut incredibilă. România, cum ar fi trebuit să fie, a existat și există în paginile lui.

La mulți ani, Norman! Și iertare, poate, pentru tot ce a fost descurajator. Meritați o țară pe măsura Mariei!

Surse:

*Interviu de istorie orală realizat de Alexandru Muraru*, New York, *15 ianuarie 2020*, axat pe biografia lui Norman Manea, experiența deportării, exilul, memoria Holocaustului și relația dintre literatură și istorie;

*Leon Volovici**, dialogurile reunite în volumul *Sertarele exilului. Dialog cu Leon Volovici* (Editura Polirom).

*Arhiva Fortunoff Video Archive for Holocaust Testimonies*(Universitatea Yale), interviu realizat de Leon Volovici..

*„Fericirea obligatorie”*, interviu-documentar realizat de *Irina Păcurariu* pentru TVR (2016).

* Interviuri acordate presei culturale și publicațiilor românești și internaționale (între altele, *Observator Cultural*, *Gândul*, *Radio România Cultural* ș.a.), consacrate raportului dintre Holocaust, comunism, exil și literatura memoriei.