Securitatea Europei este apărată pe mai multe fronturi, dar, în prezent, dezinformarea, atacurile hibride și inteligența artificială sunt arme la fel de periculoase precum rachetele. Cine poartă răspunderea când un stat manipulează alegerile altuia? Se poate apăra continentul fără sprijinul de peste Ocean? Cât mai rezistă solidaritatea europeană în fața unui război care nu dă semne de final? Ne răspunde la întrebări Alexander Evans, profesor la London School of Economics.
Cristina Cileacu: Alexander Evans, profesor la London School of Economics, bine ați venit la Pașaport diplomatic!
Alexander Evans: Mulțumesc, Cristina, mă bucur să fim împreună.
Cristina Cileacu: Domnule profesor, v-ați petrecut cariera între viața diplomatică și linia întâi a tehnologiei. Vreau să vă întreb, tocmai pentru că vă aflați la intersecția acestor două domenii: dacă ne uităm la amenințările de securitate cu care ne confruntăm acum în Europa, mai ales că despre securitatea europeană vorbim în dialogul nostru de astăzi, suntem pregătiți, ca instituții europene, în fața acestor noi amenințări?
Alexander Evans: Cred că putem spune că ne pregătim tot mai mult, dar cu siguranță nu suntem pe deplin pregătiți. Pe de o parte, pentru că natura amenințării, natura tehnologiei, natura inteligenței artificiale se schimbă tot timpul. Pe de altă parte, pentru că încercăm să găsim instrumente noi pentru a face față provocărilor războiului hibrid, ale inteligenței artificiale și ale tehnologiilor derivate din acestea, iar aceste instrumente noi nu sunt ușor de construit, mai ales atunci când ai de-a face cu probleme precum dezinformarea sau manipularea opiniei publice prin tehnologie.
Cum descurajăm dezinformarea
Cristina Cileacu: Dar dacă vorbim despre descurajarea acestor amenințări la care asistăm, ați menționat în special dezinformarea, cum reacționăm? Pentru că este greu de descurajat. Nu este ca în domeniul militar, unde poți cumpăra mai multe arme și poți egala capacitățile celuilalt. În cazul dezinformării, cu ce o putem descuraja?
Alexander Evans: Nu este simplu să descurajezi dezinformarea. Și trebuie să ne amintim că noi, oamenii, nu suntem cu toții foarte riguroși cu adevărul, nu-i așa? Nu ne amintim lucrurile cu exactitate. Ne place o poveste bună, uneori indiferent dacă este adevărată sau nu. Așadar, ideea că putem „repara” ființele umane, plăcerea noastră pentru povești și capacitatea noastră de a minți sau de a spune adevărul este puțin probabilă. Cred însă că ceea ce putem face este să ne concentrăm eforturile asupra actorilor rău-intenționați, în special asupra guvernelor care încearcă să facă acest lucru la scară largă, pentru a ne perturba securitatea, democrația, modul de viață. Și, evident, vedem asta în Europa, în special în ceea ce privește dezinformarea rusă și războiul hibrid rusesc.
O parte din setul de instrumente, Cristina, este capacitatea de a identifica dezinformarea atunci când se produce și de a o atribui: să poți spune „știm că acest lucru vine din această țară, din această capitală sau de la acest serviciu de informații” și astfel să faci oamenii mai conștienți de problemă. Există și măsuri care pot fi luate în consecință: sancțiuni, restricții, expulzări, interzicerea unor instituții media. Dar cred că mult mai important decât toate acestea este construirea rezilienței. Înseamnă să te asiguri că tu, că eu, că familiile noastre, că toți telespectatorii tăi sunt mai bine pregătiți să facă față unei lumi care va fi inundată de dezinformare, de conținut neautentic și, din ce în ce mai mult, de deepfake-uri de imagini cu oameni care arată ca tine sau ca mine, dar care nu suntem noi. Sunt copii generate ale noastre, folosite pentru a încerca, din nou, să manipuleze opinia publică.
Cine atribuie un atac hibrid
Cristina Cileacu: Dar când spuneți că trebuie să reacționăm și să spunem „știm că ai făcut-o, știm că tu ai făcut asta”, cine anume trebuie să o spună exact? Când vine vorba de un stat care atacă un alt stat, cine trebuie să facă atribuirea?
Alexander Evans: Cred că aici contează atât informațiile din surse deschise, cât și munca serviciilor, pentru că, de fapt, multe dintre cunoștințele despre acest tip de activitate provin de la companii de tehnologie, de la cercetători open source, de la jurnaliști și de la alții. Combinate însă cu munca agențiilor de informații și de securitate, aș spune că acestea îi permit unui guvern, să luăm România, îi permit guvernului de la București să afirme cu încredere: „credem că această activitate a venit de la acest actor”. Și nu este vorba doar despre o țară care acționează singură.
Capacitatea de a lucra cu partenerii europeni, cu partenerii din NATO, cu state-cheie care au abilități complementare este, de asemenea, utilă. Iar apoi este o alegere, nu-i așa? Odată ce știi că o anumită piesă de dezinformare a venit de la un stat sau că o anumită campanie împotriva alegerilor a venit de la un anumit stat, poți alege să faci acest lucru public, poți alege să îl condamni public. Poți alege, de asemenea, să colaborezi cu alte țări pentru a identifica sursa și pentru a analiza modalități de a o perturba.
Reacţia statelor la dezinformare
Cristina Cileacu: Și dacă un stat nu reacționează public și nu spune nimic, ce se întâmplă mai departe?
Alexander Evans: Cred că, în realitate, statele vor avea înclinaţii de risc diferite. Unele state se vor simți foarte confortabil să anunțe lucrurile: „știm că a fost acest guvern și vrem să îl condamnăm public”. Alte state pot spune: „de fapt, nu credem că aceasta este cea mai bună abordare; este mai bine să transmitem asta în privat altor guverne sau, în privat, guvernului responsabil, știm că ai făcut asta, nu o mai face”. Deci prim-miniștrii, președinții și miniștrii de externe vor face alegeri diferite.
Cheia este capacitatea de a lucra cu partenerii. Chiar dacă guvernele aleg opțiuni diferite din meniu, cu toții mâncăm la același restaurant: cu toții încercăm să construim reziliența, descurajarea și atribuirea, capacitatea de a denunța această activitate atunci când o vedem.
Cristina Cileacu: Dar, în cele din urmă, este vorba despre public, pentru că această dezinformare se adresează în principal publicului. Și dacă un stat nu spune public „aceasta este dezinformare” sau „această dezinformare este făcută de acel stat anume””, ce se întâmplă cu nivelul de încredere al populației în propriile autorități?
Alexander Evans: Este corect, cred că devine dificil. Dar o parte a răspunsului ține, din nou, de amploarea problemei, nu-i așa? Mulți oameni spun minciuni, mulți postează meme pe internet pentru că este amuzant, mulți redistribuie materiale generate de AI sau materiale reale fără să știe neapărat că sunt generate de AI sau că informațiile sunt false.
Am văzut asta ca reacție la o serie de incidente și o vedem constant, cred, în acoperirea mediatică a invaziei Rusiei în Ucraina. Dar și aici cred că guvernele ar trebui să facă atât cât pot. Impactul este redus dacă încerci să răspunzi la fiecare bucată de dezinformare în parte. Este deci o logică în a ne concentra asupra activității sistemice celei mai importante. Dacă sunt alegeri în Moldova sau dacă există un atac de dezinformare la scară largă împotriva instituțiilor din România, acesta mi se pare nivelul de activitate la care ar trebui să existe un răspuns. Și este corect ca alegerea acestui răspuns să aparțină guvernului de la București, în cazul României, guvernului de la Chișinău, în cazul moldovenilor, sau Londrei, în cazul Marii Britanii.
Estul Europei, mai bine pregătit
Cristina Cileacu: Ați menționat Chișinăul și alegerile de anul trecut. Au reușit să lupte foarte bine cu această dezinformare. Nu a fost cazul, de exemplu, al celor două țări ale noastre: dumneavoastră ați avut Brexitul, un subiect major de dezinformare, noi am avut alegerile din 2024, alegerile prezidențiale care au fost anulate. Cunoscându-vă trecutul diplomatic și faptul că înțelegeți și partea politică a lumii, ați spune că populația din estul Europei este, să zicem, mai bine pregătită pentru acest tip de dezinformare făcută de ruși?
Alexander Evans: Din experiența mea, cu siguranță statele din prima linie și, evident, România este un stat din prima linie, statele care s-au confruntat cu provocări specifice de securitate în ultimii ani, în special statele baltice…
Priviți modul în care a răspuns Polonia la unele dintre aceste provocări, uitați-vă cum au răspuns finlandezii. Cred că la ele s-a văzut o conștientizare mult mai acută a provocării și a amenințărilor și o dorință mult mai mare de a dezvolta reziliența și un set de instrumente de răspuns. Dacă te afli în Europa de Vest sau în Europa de Sud, unele dintre aceste probleme par mai îndepărtate. Nu neapărat în cazul Marii Britanii.
Marea Britanie a fost vizată de dezinformare și de atacuri cibernetice în trecut. Dar cred că Europa de Vest are multe de învățat de la țările din Europa Centrală și de Sud-Est și din zona baltică, care au mai multă experiență în acest domeniu și care acumulează dovezi despre ce poate funcționa. Și ați menționat, Cristina, răspunsul la dezinformare de la alegerile din Moldova de anul trecut: cred că mulți oameni au urmărit acel moment, l-au analizat și au învățat din el.
Omul și inteligența artificială
Cristina Cileacu: Și pentru că trăim în era inteligenței artificiale, o vedem tot mai încorporată nu doar în zona informațiilor, ci și în activitatea serviciilor de informații și în alte aspecte ale vieții noastre. Dacă o folosim cât mai mult posibil, mai ales când vine vorba de obținerea de informații despre amenințări specifice, devenim dependenți de inteligența artificială sau o putem ține sub control și o putem folosi doar ca instrument?
Alexander Evans: Suntem încă la începuturi în privința inteligenței artificiale, nu-i așa? Cred că trecem prin ceva ce pare similar unei revoluții industriale, legat de capacitățile AI generative, dar există și dezbaterea despre apariția AGI, un nivel al inteligenței artificiale practic echivalent cu inteligența umană sau chiar superior acesteia. O parte a provocării este că trebuie să învățăm să funcționăm atât în mod analog, cât și digital.
Știți, am 52 de ani. Sunt din ultima generație care a crescut într-o lume analogă, pe măsură ce aceasta devenea digitală, în timp ce copiii mei și studenții cărora le predau au crescut într-o lume exclusiv digitală. Cred că va trebui să ne adaptăm și la această lume a inteligenței artificiale.
Eu personal cred că este incredibil de important să menținem primatul omului în luarea deciziilor. Deci, chiar și atunci când folosim aceste instrumente, chiar și atunci când profităm de beneficiile pe care le pot aduce, să ne asigurăm că ele contribuie la calitatea judecății umane și că nu o înlocuiesc, că rămân supravegherea, responsabilitatea și, în cele din urmă, Cristina, democrația. Pentru că responsabilitatea democratică în privința inteligenței artificiale va fi cu adevărat importantă.
Reglementarea AI: Europa, SUA, China
Cristina Cileacu: Dar credeți că poate cineva să întocmească un set de instrucțiuni despre cum să o folosim: ce să facem, ce să nu facem, reguli și reglementări, când vine vorba de inteligența artificială? Pentru că sunt multe dispute pe această temă. Vedem țări precum Statele Unite, vedem China foarte avansate în producerea inteligenței artificiale, în timp ce Europa este, să zicem, ceva mai puțin avansată sau, mai rău, într-un stadiu mult inferior. Cum ne putem asigura, în calitate de europeni, că putem gestiona aceste norme și reglementări, când alții sunt creatorii unei inteligențe artificiale mai bune?
Alexander Evans: Ca europeni, trebuie să fim realiști în privința poziției noastre și ai dreptate, în acest moment, piața este puternic dominată de companii americane, provocate de o serie de firme chineze, nu-i așa? Deocamdată, pare că vom avea fie un cadru SUA–China, fie poate un cadru dominat de SUA. Dar Europa are capacități. Are expertiză. Are o perspectivă de reglementare. Și Europa poate lua decizii colective, pentru Uniunea Europeană și pentru membrii ei, iar apoi țările pot lua individual decizii privind regulile jocului.
Nu cred că ar trebui să fim surprinși, Cristina, reglementarea are mult de recuperat. Gândiți-vă la momentul în care au început să se dezvolte trenurile, telegraful sau automobilele de pe drumurile noastre: adesea, reglementarea are nevoie de timp ca să țină pasul cu tehnologia. Deci ar trebui să ne așteptăm la o parte din această turbulență până ajungem acolo, cu mențiunea că aici totul se mișcă mult mai repede și va avea, potențial, un efect la scară mult mai mare decât majoritatea tehnologiilor. Dar cred că avem nevoie și de un anumit grad de realism. Obișnuiam să vorbim despre Europa ca despre o superputere a reglementării.
Vorbeam despre „efectul Bruxelles”, despre faptul că o regulă făcută la Bruxelles poate influența întreaga lume. Am văzut asta, de exemplu, cu GDPR: de aceea toți trebuie să dăm click pe „d” pentru a accepta cookie-urile atunci când accesăm un site, în multe locuri din lume. Este mai puțin clar că efectul Bruxelles se poate aplica la fel de bine inteligenței artificiale, pentru că, de fapt, o mare parte dintre decizii vor fi luate de țările cu adevărat mari: China și Statele Unite, ca producători probabili și actori dominanți în AI, dar și țări precum India, ca piețe globale foarte importante. În același timp, nu cred că ar trebui să ne temem că Europa nu are niciun rol. Europa are influență, Europa are putere. Putem stabili regulile și principiile și putem asigura supravegherea capacităților utilizate în Europa, în cadrul de reglementare european și pentru cetățenii europeni..
Sprijinul european pentru Ucraina
Cristina Cileacu: Nu putem vorbi despre securitatea europeană în zilele noastre fără să menționăm războiul în curs din Ucraina. Situația arată astăzi mai bine pentru Ucraina decât pentru Rusia. Ucrainenii au fost mai inteligenți și au reușit să riposteze. Dar, pe termen lung, nu se întrevede încă un sfârșit al acestui război. Credeți că Europa va continua să sprijine Ucraina? Este conștientă că trebuie să o facă, dar va putea, în condițiile în care dezinformarea despre care am vorbit mai devreme, îndreptată în principal împotriva Ucrainei, vizează populația din toate țările europene?
Alexander Evans: În primul rând, cred că este remarcabil și un adevărat omagiu adus curajului, conducerii și hotărârii ucrainenilor, faptul că Ucraina nu doar rezistă invaziei rusești, ci a și ripostat efectiv: forțele ucrainene au reușit practic să-i aducă pe ruși în impas. Cred că mulți analiști nu ar fi anticipat asta atunci când Rusia a invadat. Dar aveți dreptate, există aici o întrebare reală, de substanță, despre continuarea sprijinului European, foarte important din punct de vedere economic și foarte important pentru apărarea Ucrainei.
Percepția mea, în acest moment, este că solidaritatea există încă în întreaga Europă. Și ceea ce vedeți, desigur, este că Europa se mobilizează și face mult mai mult, pentru că Statele Unite au transmis, și nu cred că este ceva specific doar administrației președintelui Trump, că se așteaptă ca Europa să plătească mai mult și să facă mai mult pentru securitatea europeană. Ideea că contribuabilii americani ar trebui să subvenționeze Europa și securitatea europeană, acest lucru va mai continua, dar cred că apetitul de a o face la scara istorică la care au făcut-o Statele Unite nu mai există. Cred că persistă o incertitudine radicală cu privire la direcția situaţiei din Ucraina. Dar profund liniștitor, în acest moment, este că există solidaritate europeană în privința consolidării cheltuielilor de apărare și a îmbunătățirii achizițiilor de apărare.
Se poate apăra Europa fără SUA?
Cristina Cileacu: Ce ați spus despre Statele Unite, care determină Europa să investească mai mult în propria securitate, devine realitate: difuzăm acest program după summitul NATO de la Ankara și vedem conturându-se „NATO 3.0”, adică o implicare europeană mai mare în sarcinile Alianței. Dar Europa, chiar dacă va investi mult în apărarea sa, va putea să se apere fără Statele Unite? Ne uităm la Rusia, care este adevărata amenințare la adresa noastră, a tuturor: Rusia nu ia Europa în serios. Răspunde doar Statelor Unite ale Americii, pentru că sunt o superputere.
Alexander Evans: Cred că trebuie să facem distincția diplomatică între fanfaronada rusească și realitate. Și sunt de acord cu dumneavoastră: rușii tind să respingă Europa și toate vocile europene. Dar nu pot nega faptul că Europa are o economie mult mai mare decât Rusia, că Europa are, colectiv, mai multă capacitate de apărare decât rușii și că doar Ucraina, o țară mult mai mică decât Rusia, ține Rusia la distanță, cum spuneam mai devreme.
La întrebarea dumneavoastră, Cristina, despre relația cu Statele Unite: este clar că relația transatlantică dintre SUA și Europa și rolul SUA în NATO trec printr-o evoluție. Și, din nou, nu cred că este ceva specific administrației Trump, chiar dacă aceasta a fost o voce mult mai directă în acest sens. M-aș aștepta ca acest lucru să continue și sub o viitoare administrație democrată sau republicană, pentru că această tendință are o istorie care merge înapoi până la administrațiile anterioare de la Washington. Pentru Europa, cred că vom continua să depindem de infrastructura tehnologică americană și de o serie de capacități de apărare specifice americane. Dar, pe bună dreptate și în mod firesc, Europa încearcă să se și diversifice.
Cu toții încercăm să cheltuim mai mult și să dezvoltăm mai mult. Și unul dintre lucrurile interesante care cred că vor rezulta din angajamentul reînnoit al NATO, în special al aripii europene a NATO, de a colabora mai strâns este stimularea nu doar a cheltuielilor de apărare, ci și a investițiilor în apărare, inclusiv a investițiilor transfrontaliere în noi capacități și în noile tehnologii care se dovedesc importante în război.
Următoarea provocare de securitate
Cristina Cileacu: Ultima întrebare se referă la viitorul securității europene. Și mă întorc, din nou, la trecutul dumneavoastră de diplomat, nu doar de profesor, acum, la London School of Economics: care credeți că este următoarea provocare pentru securitatea europeană? Avem deja Rusia, dar ce ar putea urma?
Alexander Evans: Cred că este important, Cristina, să nu ne concentrăm toată atenția asupra unei singure forme de amenințare, să nu ne punem toate ouăle într-un singur coș, nu-i așa? Dacă este un lucru pe care ni-l arată istoria, acela este că probabil vom fi surprinși. Sunt, deci, forme diferite de amenințare.
Nu trebuie să pierdem din vedere amenințarea terorismului, care nu a dispărut, este o amenințare mult mai mică decât cea din partea Rusiei, dar rămâne o amenințare vie. Și nu ar trebui să pierdem din vedere nici amenințarea pe care o pot reprezenta țări precum China. China este, evident, un partener economic important pentru Europa și ar trebui să facem comerț și să dialogăm cu ea. Dar ar trebui să ne asigurăm, în același timp, că nu ne subordonăm, că Europa nu ajunge, dacă vreți, să fie influențată în mod nejustificat de China sau chiar amenințată de unele dintre capacitățile acesteia.
Pentru mine, esențial este să păstrăm mintea deschisă. Și, bineînțeles, ar trebui să ne amintim că unele dintre cele mai mari efecte din acest an au venit din conflictul din Iran. Multe dintre ele nu s-au resimțit prin acțiuni militare directe, ci prin efectele economice secundare ale acelui conflict, în special prin creșterea prețurilor petrolului și gazelor naturale, dar și prin prețuri mai mari ale mărfurilor, din cauza costurilor de transport.
Cristina Cileacu: Alexander Evans, vă mulțumesc foarte mult pentru acest interviu.
Alexander Evans: Mulțumesc pentru invitație.
About the Author
