Am auzit de nenumărate ori comparații cu alte state care pot sta luni de zile în negocieri până găsesc formula pentru învestirea unui guvern.
De ce în România nu funcționează acest lucru?
Pentru că noi am ales un model de administrare a statului care astăzi este nefuncțional. Modelul este cel francez în care ministerele ar trebui să fie conduse din punct de vedere administrativ de către înaltul funcționar public reprezentat de Secretarul General și Secretarii Generali Adjuncți. Din categoria înalților funcționari publici mai făceau parte Prefecții, Subprefecții și Inspectorii Guvernamentali. Aceștia, cu toții, trebuiau să fie absolvenți ai Institutului Național de Administrație. INA era gândit a fi echivalentul ENA din Franța, o instituție recunoscută pentru calitatea absolvenților.
Mai precizez că rolul secretarului general într-un minister este acela de înalt funcționar public care asigură stabilitatea funcționării instituției, continuitatea conducerii și legătura operativă dintre ministru și departamente, fiind numit pe criterii de profesionalism, independent de schimbările politice de la vârful ministerului.
Ce se întâmplă de fapt în administrația românească? Secretarii generali și secretarii generali adjuncți sunt propuși de miniștri, numiți prin decizia Premierului, cu exercitare și reconfirmare la fiecare șase luni. Excepțiile, cei care sunt stabili pe post, le poți număra pe degetele de la o mână.
Deci în România când un guvern este demis, funcționarii publici și contractuali așteaptă să plece ministrul, secretarii de stat, secretarul general și secretarii generali adjuncți. Și atunci se pune întrebarea cine conduce ministerele? Cum se exercită autoritatea în această perioadă, ținând cont de faptul că primele acte verificate de o nouă conducere sunt ultimele semnate de vechea conducere a ministerului? Cum asigurăm legalitatea actelor când secretarul general este al ministrului și semnează orice i se cere?
Spre exemplu, în această perioadă se adoptă de către guvern Hotărâri care aprobă Strategii. Ele reprezintă politici publice noi, iar aprobarea lor este interzisă în Constituție, art.110, alin.(4), care spune că: „Guvernul al cărui mandat a încetat […] îndeplinește numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice, până la depunerea jurământului de membrii noului Guvern.”
Nu este o problemă teoretică. Consiliul Legislativ a emis avize negative pe o serie de proiecte de Hotărâri de Guvern promovate de Executivul demis condus de Ilie Bolojan, atrăgând atenția că orice măsură care aduce modificări structurale sau angajează politici noi excedează cadrului permis de art.110 alin. (4) din Constituție. Cu alte cuvinte, chiar instituția abilitată să avizeze actele normative confirmă exact riscul despre care vorbesc: un guvern fără legitimitate politică deplină continuă să adopte politici noi, în disprețul legii.
Mai mult decât atât, prin modificarea Codului Administrativ din 2019, Prefecții și Subprefecții sunt numiți politic, iar funcția de inspector guvernamental a fost desființată anul acesta. Am renunțat la un model, în timp, fără o dezbatere publică asupra modelului de urmat în administrația publică.
Recunosc că am pus această întrebare premierului demis Ilie Bolojan când am discutat despre inspectorii guvernamentali: care va fi modelul de funcționare al administrației din România dacă pe cel francez îl abandonăm? Nu am primit un răspuns. Din punctul meu de vedere, aceasta este reforma care trebuie făcută în administrație — alegerea unui model care să asigure un echilibru între oportunitatea politică și funcționarea instituțiilor. Din păcate, reforma cabinetului demis înseamnă doar tăieri, nu eficiență.
Există modele diferite în rândul statelor membre. Spre exemplu, în Polonia, care este unul dintre modelele de administrație studiate ca fiind foarte performante în absorbția de fonduri europene, există funcția de director general cu atribuții asemănătoare secretarului general de la noi, dar care are stabilitate pe funcție. Sau în Germania, din cinci secretari de stat într-un minister federal, doi sunt politicieni proveniți din Parlament, iar ceilalți trei sunt funcționari publici cu continuitate în exercitarea funcției. Așa memoria instituțională există și se exercită actul de autoritate administrativă și în timpul perioadelor de interimat.
În concluzie, vă readuc aminte de cartea „De ce eșuează națiunile”, în care Daron Acemoglu (laureat al Premiului Nobel pentru economie) și James Robinson demonstrează că națiunile care au reușit creșteri economice spectaculoase sunt cele cu instituții puternice. Ce facem cu România? Continuăm „reforma” austerității sau ne punem serios pe muncă și schimbăm modelul, întărind și eficientizând instituțiile începând cu conducerea lor?
About the Author
