Cercetările recente sugerează că inflamația ar putea sta la baza unui fenomen misterios cunoscut sub numele de disociere, o stare mentală care include experiențe „în afara corpului” și senzația că lumea este „ireală”. Oamenii de știință știu de mult timp că această stare alterată de conștiință este adesea declanșată de traume. Însă noile cercetări sugerează modul în care se întâmplă acest lucru: trauma declanșează o reacție de stres, care intensifică inflamația cronică. Descoperirile fac parte dintr-o schimbare mai amplă în cercetarea psihiatrică, pe măsură ce experții examinează din ce în ce mai mult modul în care sistemul imunitar poate juca un rol în afecțiunile de sănătate mintală, arată LiveScience.
Studiul, acceptat pentru publicare și aflat în prezent în proces de evaluare inter pares, indică o posibilă legătură între markerii inflamatori din sânge și simptomele tulburărilor disociative. Cercetarea se bazează pe corelații statistice și nu demonstrează că inflamația provoacă în mod direct disocierea, însă autorii consideră că rezultatele justifică investigații suplimentare.
Dacă viitoarele studii vor confirma că inflamația contribuie la apariția sau menținerea disocierii, medicamentele antiinflamatoare ar putea deveni o opțiune terapeutică pentru persoanele care trăiesc perioade îndelungate cu senzația că sunt desprinse de propriul corp sau de realitatea înconjurătoare. De asemenea, intervențiile menite să reducă inflamația la nivelul organismului ar putea avea un efect benefic.
„Cercetările în acest domeniu ar putea deschide o cale cu totul nouă pentru potențiale opțiuni de tratament”, a declarat pentru Live Science autoarea principală a studiului, Evelyn Dilkes, cercetătoare în psihologie la Universitatea din Essex, Marea Britanie.
Disocierea include atât experiențele de depersonalizare – senzația că persoana este desprinsă de propriul corp sau că îl observă din exterior -, cât și derealizarea, caracterizată prin impresia că lumea din jur este ireală sau asemănătoare unui decor de teatru.
Potrivit dr. Ruth Lanius, profesoară de psihiatrie la Universitatea Western din Ontario, ambele experiențe afectează profund sentimentul identității și percepția propriului corp.
Disocierea, posibil legată de inflamația din organism
Disocierea de scurtă durată este relativ frecventă. Studiile arată că între un sfert și trei sferturi dintre oameni pot experimenta cel puțin un episod de acest tip pe parcursul vieții. Ea poate apărea și în contextul altor afecțiuni, precum schizofrenia, depresia, anxietatea, tulburările de panică sau epilepsia.
În aproximativ 1% dintre cazuri însă, simptomele persistă și duc la apariția tulburării de depersonalizare-derealizare (DPDR). Persoanele afectate pot trăi ore, săptămâni, luni sau chiar ani întregi cu senzația că nu sunt conectate la propriul corp ori că lumea din jur nu este reală.
Numeroase cercetări au arătat că această tulburare este frecvent asociată cu experiențe traumatice, precum abuzurile din copilărie sau evenimentele care au pus viața în pericol.
În timpul unei traume, disocierea poate avea un rol protector. „Disocierea poate oferi o evadare psihologică atunci când evadarea fizică nu este posibilă”, explică Ruth Lanius.
Aceasta poate ajuta persoana să rămână calmă și concentrată în timpul unui eveniment extrem de stresant. Problema apare atunci când mecanismul de apărare persistă și după dispariția pericolului.
„Disocierea te ajută să supraviețuiești, dar după traumă te lasă detașat atât de emoțiile negative, cât și de cele pozitive. Astfel, mulți oameni își pierd capacitatea de a se simți pe deplin vii”, afirmă specialista.
Cum ar putea stresul cronic să transforme inflamația într-un factor de risc
Pornind de la observațiile anterioare potrivit cărora persoanele cu tulburări disociative prezintă modificări ale răspunsului inflamator, echipa condusă de Evelyn Dilkes a formulat ipoteza că trauma psihologică ar putea produce modificări biologice de lungă durată.
Potrivit acestei teorii, trauma activează răspunsul organismului la stres. Dacă această reacție nu se diminuează în timp, organismul continuă să producă niveluri ridicate de cortizol, hormon secretat de glandele suprarenale.
În mod normal, cortizolul are efect antiinflamator atunci când este secretat pe termen scurt. Însă expunerea prelungită poate avea efectul opus și poate favoriza instalarea inflamației cronice.
Aceasta poate fi observată prin creșterea nivelurilor unor markeri inflamatori din sânge, precum interleukina-6 și proteina C-reactivă.
Pentru a verifica această ipoteză, cercetătorii au analizat probe biologice provenite din cadrul Studiului longitudinal Avon privind părinții și copiii, desfășurat în Marea Britanie încă din anii 1990.
Participanților le-au fost recoltate probe de sânge la vârstele de 9, 12, 17 și 24 de ani. Ajunși la maturitate, aceștia au răspuns și la întrebări privind experiențele disociative, inclusiv dacă au simțit vreodată că nu sunt o persoană reală sau că lumea din jur pare ireală.
Citește și: Cercetătorii au descoperit cum poate un coronavirus să treacă de la lilieci la oameni
Rezultatele preliminare au indicat că nivelurile crescute de interleukină-6 la vârsta de 9 ani par să fie asociate cu apariția simptomelor de depersonalizare la maturitate.
În schimb, nivelurile ridicate de proteină C-reactivă în copilărie, urmate de valori mai scăzute la vârsta adultă, au fost corelate cu derealizarea.
Autorii sugerează că expunerea prelungită la stres ar putea modifica în timp răspunsul sistemului imunitar, ceea ce ar explica de ce nivelurile unor markeri inflamatori pot scădea chiar dacă simptomele persistă.
Cercetătorii cred, de asemenea, că interleukina-6 și proteina C-reactivă ar putea influența regiuni cerebrale diferite, responsabile pentru depersonalizare și derealizare.
„Acest lucru sugerează existența unui sistem extrem de complex”, afirmă Evelyn Dilkes.
Ce se întâmplă în creier și de ce sunt necesare mai multe cercetări
Actualul studiu nu poate stabili exact ce regiuni ale creierului sunt afectate, însă cercetările anterioare oferă câteva explicații. Potrivit lui Ruth Lanius, disocierea pare să fie asociată cu diminuarea răspunsului emoțional la nivel cerebral.
În acest proces, cortexul prefrontal – responsabil pentru planificare și luarea deciziilor – inhibă activitatea sistemului limbic, implicat în procesarea emoțiilor.
Conform acestei teorii, circuitele din amigdală, regiunea cerebrală implicată în procesarea fricii, activează excesiv cortexul prefrontal, care reduce apoi activitatea normală a sistemului limbic.
Rezultatul este o diminuare a intensității emoțiilor, mecanism care poate ajuta o persoană să rămână lucidă într-o situație extrem de periculoasă.
Acest model diferă de cel întâlnit în forma clasică a tulburării de stres post-traumatic (PTSD), unde amigdala este hiperactivă, iar anumite regiuni ale cortexului prefrontal sunt mai puțin active. Totuși, există și un subtip de PTSD în care predomină disocierea.
Alte studii preliminare sugerează implicarea rețelei modului implicit (default mode network) și a joncțiunii temporoparietale, structuri considerate esențiale pentru menținerea sentimentului identității personale.
Autorii noului studiu emit ipoteza că expunerea la niveluri crescute de interleukină-6 în copilărie ar putea influența dezvoltarea acestor rețele neuronale și, implicit, apariția simptomelor de depersonalizare la maturitate.
Cu toate acestea, specialiști independenți avertizează că rezultatele trebuie interpretate cu prudență.
Judith K. Daniels, profesoară de psihologie clinică la Universitatea din Groningen, atrage atenția că persoanele cu tulburări disociative formează un grup extrem de heterogen, iar mecanismele biologice pot diferi considerabil în funcție de cauza afecțiunii.
De asemenea, markerii inflamatori analizați în studiu sunt nespecifici și pot avea valori crescute în numeroase alte boli inflamatorii și autoimune, precum artrita reumatoidă, lupusul sau scleroza multiplă.
În plus, majoritatea persoanelor care trec prin experiențe traumatice nu dezvoltă tulburări disociative, ceea ce sugerează că există și alți factori implicați, inclusiv predispoziția genetică sau influențele de mediu.
Din acest motiv, markerii inflamatori nu pot fi utilizați, cel puțin deocamdată, pentru diagnosticarea tulburării de depersonalizare-derealizare, deși în viitor ar putea completa metodele actuale de evaluare clinică.
O altă limitare importantă este faptul că neuroștiința nu înțelege încă pe deplin modul în care creierul construiește percepția conștientă a realității. „În opinia mea, dacă nu înțelegem stările modificate de conștiință și disocierea, nu putem înțelege pe deplin psihopatologia”, spune Ruth Lanius.
Experții subliniază că sunt necesare cercetări suplimentare pentru a stabili dacă reducerea inflamației poate deveni o strategie eficientă de tratament.
Deși tulburarea de depersonalizare-derealizare este considerată rară, specialiștii cred că ea este adesea subdiagnosticată, deoarece mulți pacienți nu reușesc să descrie ceea ce trăiesc sau nu sunt recunoscuți corect în practica medicală.
„Atât de mulți oameni se confruntă cu această problemă, dar nimeni nu are cuvintele potrivite sau cunoștințele necesare pentru a o descrie”, concluzionează Evelyn Dilkes.
Editor : C.A.
About the Author
