Paleontologii au descoperit în deșertul Egiptului dinți fosilizați care arată că cel puțin șapte specii de rechini au populat apele ce acopereau nordul Africii în urmă cu zeci de milioane de ani. Noile fosile, găsite pe Platoul Abu-Tartur, oferă indicii despre un ecosistem marin extrem de bogat din Cretacic, iar două dintre speciile identificate nu mai fuseseră descoperite până acum în Egipt, potrivit Science Alert.
Nisipurile deșertului egiptean sunt uscate de mii de ani. Oricât de greu ar fi de imaginat astăzi, o mare parte din acest deșert s-a aflat cândva sub apele unei mări care acoperea o bună parte din nordul continentului african.
Dovezile sugerează că, în perioada Cretacicului, ar fi putut fi un adevărat paradis tropical, unde curenții ascendenți aduceau nutrienți din adâncuri spre suprafață, alimentând un ecosistem extrem de bogat. Acum, îngropați în ceea ce a fost cândva fundul acelei mări străvechi, pe Platoul Abu-Tartur, paleontologii au descoperit dinți fosilizați ai unor rechini care prosperau într-un mediu marin bogat în pești.
Numărul speciilor diferite identificate până acum în acel strat al Formațiunii Duwi a ajuns la cel puțin șapte, oferind cercetătorilor o imagine asupra ecosistemelor marine bogate care existau odinioară de-a lungul marginii nordice a Africii.
„Privit în ansamblu, acest grup de fosile indică existența unui ecosistem marin bogat în nutrienți și cu o productivitate ridicată, de-a lungul marginii unei platforme marine în care se formau depozite de fosfați”, scrie echipa condusă de paleontologul Tarek Yassin, de la Universitatea din Cairo, într-un studiu publicat în revista Cretaceous Research.
Deșertul de astăzi era acoperit de ape în urmă cu zeci de milioane de ani
În Cretacic, în urmă cu aproximativ 145 până la 66 de milioane de ani, Pământul arăta foarte diferit față de prezent. Clima de seră, influențată de activitatea tectonică, făcea planeta mai caldă, iar calotele glaciare polare erau foarte reduse sau chiar absente.
Nivelul mărilor era mult mai ridicat, astfel încât întinse suprafețe de uscat din prezent se aflau sub apă, inclusiv regiuni din nordul Africii.
O parte dintre dovezi provin din depozitele de fosfați. Fosforitele se formează frecvent în zone cu o productivitate marină ridicată, unde fosforul este reciclat și concentrat intens.
Depozitele extinse de fosfați din Formațiunea Duwi păstrează, astfel, nu doar urmele acestei mări dispărute, ci și indicii despre cât de productive erau apele sale.
În cercetări anterioare, Yassin și colegii săi identificaseră două specii de rechini pe baza câtorva dinți descoperiți în stratul fosilifer. Descoperirea era importantă, deoarece un ecosistem capabil să susțină mai mulți prădători de mari dimensiuni presupune existența unui lanț trofic bogat.
Cercetătorii s-au întors, prin urmare, la Abu-Tartur pentru a afla mai multe.
14 dinți fosilizați au scos la iveală alte cinci specii de rechini
În straturile negre și galbene de fosfați ale Formațiunii Duwi, paleontologii au descoperit alți 14 dinți de rechin. Aceștia aparțineau altor cinci specii, niciuna dintre ele nefiind identificată anterior la Abu-Tartur.
În cazul rechinilor preistorici, dinții sunt adesea printre puținele rămășițe fosile care se păstrează, iar diferențe aparent minore între aceștia pot fi decisive pentru identificarea unei specii.
În cazul fosilelor de la Duwi, unele diferențe erau însă evidente. Unii dinți erau lungi, subțiri și asemănători unor ace. Alții erau lați și zimțați, fiind probabil mai potriviți pentru tăierea prăzii decât pentru străpungerea acesteia. Unul dintre dinți era puternic curbat, asemănător unui cuțit karambit. Unii prezentau mici proeminențe laterale asemănătoare colților, numite cuspide secundare, în timp ce alții nu aveau asemenea structuri.
Comparând fosilele cu alte exemplare descoperite în lume, cercetătorii au stabilit că dinții aparțin celor cinci specii dispărute: Cretalamna cf. maroccana, Scapanorhynchus cf. raphiodon, Serratolamna cf. serrata, Squalicorax bassanii și Squalicorax pristodontus.
Toate cele cinci sunt identificate pentru prima dată la Abu-Tartur.
Două dintre ele, Serratolamna cf. serrata și Squalicorax bassanii, sunt raportate pentru prima dată în Egipt.
O specie s-a remarcat însă în mod deosebit. Scapanorhynchus cf. raphiodon, rechinul cu dinții lungi și subțiri, ar putea reprezenta prima apariție cunoscută a acestei specii în Africa. Mai mult, fosila ar putea fi și cel mai recent exemplar cunoscut în registrul fosil, deoarece toate celelalte descoperiri atribuite acestei specii sunt considerabil mai vechi.
Identificarea speciilor dezvăluie însă ceva mai important decât simpla prezență a mai multor rechini.
Formele diferite ale dinților sugerează că acești prădători nu concurau neapărat direct pentru aceleași resurse, ci ocupau nișe ecologice diferite într-un mediu marin foarte bogat.
„Prezența Squalicorax ar putea indica o influență a mediilor apropiate de coastă sau din zona interioară a platformei continentale, în timp ce apariția Scapanorhynchus reflectă condiții de apă mai adâncă, specifice platformei exterioare și taluzului continental”, explică cercetătorii.
Taxoni din ordinul Lamniformes, precum Cretalamna și Serratolamna, susțin, la rândul lor, existența unor condiții stabile în apele deschise ale platformei continentale.
Cercetătorii cred că secretul acestei biodiversități ar fi fost fenomenul de „upwelling”, prin care apele reci și bogate în nutrienți din adâncurile oceanului urcă spre suprafață.
Aceste ape ar fi adus fosfor și alți nutrienți în zonele luminate de soare, favorizând o dezvoltare intensă a planctonului.
La rândul său, planctonul susținea populații de pești mici și nevertebrate, care deveneau hrană pentru prădători precum Squalicorax și Cretalamna. Mai sus în lanțul trofic se aflau prădători precum Cretoxyrhina și reptilele marine.
Ce ascunde, de fapt, „cimitirul” de rechini din deșert
Așa-numitul „cimitir” de rechini are însă o particularitate importantă. În perioada în care acești rechini au trăit, în zonă s-au acumulat foarte puține sedimente. Din această cauză, stratul de fosfați concentrează într-un spațiu relativ restrâns fosile provenite dintr-un interval de timp mai lung decât într-o zonă în care sedimentele s-ar fi depus rapid.
Prin urmare, dinții reprezintă o acumulare formată de-a lungul timpului și provin de la rechini care ocupau nișe ecologice diferite. Descoperirea nu demonstrează că toate cele șapte specii au trăit simultan în același loc și nici că au murit acolo în același timp. Ea întărește însă dovezile potrivit cărora asemenea ecosisteme marine bogate erau răspândite de-a lungul nordului Africii în Cretacicul târziu.
Alte depozite de fosfați descoperite în regiuni precum Maroc și Siria conțin, de asemenea, fosile aparținând unui număr mare de specii de rechini, sugerând că întreaga regiune oferea condiții favorabile pentru acești prădători marini.
Astăzi, din acel „paradis” al rechinilor nu a mai rămas aproape nimic. Marea Tethys a dispărut, fostul fund marin s-a transformat în deșert, iar prădătorii care îi străbăteau apele au dispărut cu milioane de ani în urmă.
Câțiva dinți fosilizați, rămași prinși în rocă, sunt însă suficienți pentru ca oamenii de știință să poată reconstitui fragmente din această lume dispărută.
Editor : Ș.A.
About the Author
