În fiecare august se reia la București aceeași discuție: cine a ratat unirea în 1991, Iliescu sau Snegur. Cearta are un avantaj mare, acela că nu obligă pe nimeni la nimic. Are și un dezavantaj. În treizeci și cinci de ani nu a mutat un metru de cale ferată și nu a schimbat un articol de lege.
Varianta romantică spune că totul s-a pierdut într-o cameră, printr-un refuz. Documentele nu o confirmă. În stenogramele Parlamentului de la Chișinău din 1991 nu apare nicio propunere oficială de unire, venită de la vreun partid. Snegur a repetat, în interviuri și în memorii, că subiectul nu a fost pus la nivel de stat. Iliescu conducea o țară pe care Occidentul o ținea la distanță după mineriada din iunie 1990, fără armată reformată și fără vreun aliat serios. La Tiraspol staționa Armata a 14-a. Guvernul român a recunoscut independența Republicii Moldova la câteva ore după vot, primul din lume, și a semnat astfel actul juridic care consolida existența unui al doilea stat românesc. Cred că a fost o decizie luată de oameni care nu aveau niciun plan pentru luna următoare.
Moldova și UE
Planul acela există acum și se numește aderare. Istoria este mai mult decât recentă. Parcursul european accelerat al Republicii Moldova își are punctul de inflexiune în iunie 2019, când, după o îndelungată perioadă de dominație politică a Partidului Democrat condus de Vladimir Plahotniuc, blocul proeuropean ACUM, format în jurul PAS și Platformei DA, a ajuns la guvernare în urma unei alianțe conjuncturale cu PSRM. Maia Sandu a devenit prim-ministru, iar Andrei Năstase viceprim-ministru și ministru al Afacerilor Interne, noua putere asumându-și ca priorități restabilirea statului de drept, depolitizarea instituțiilor și apropierea de Uniunea Europeană. Guvernul Sandu a avut o existență scurtă, fiind demis în noiembrie 2019, dar schimbarea politică începută atunci a pregătit terenul pentru reașezarea strategică ulterioară a Republicii Moldova.
Momentul decisiv a venit la alegerile prezidențiale din noiembrie 2020, când Maia Sandu l-a învins pe președintele în exercițiu Igor Dodon, obținând 57,72% din voturi în turul al doilea. Victoria sa a oferit pentru prima dată o legitimitate electorală foarte puternică unei agende explicit proeuropene și reformiste. Această orientare a fost consolidată politic ulterior de victoria PAS la alegerile parlamentare anticipate din 2021, care a oferit partidului majoritatea necesară pentru formarea guvernului și aplicarea programului de reforme.
În contextul noii realități geopolitice create de invazia Rusiei în Ucraina, Republica Moldova a făcut pasul decisiv către integrarea europeană: la 3 martie 2022 a depus oficial cererea de aderare la Uniunea Europeană, iar la 23 iunie 2022 Consiliul European i-a acordat statutul de țară candidată. În decembrie 2023, liderii europeni au decis deschiderea negocierilor de aderare, iar la 25 iunie 2024 a avut loc prima Conferință interguvernamentală UE–Republica Moldova, care a marcat începerea formală a negocierilor.
Orientarea europeană a fost supusă direct votului popular la referendumul constituțional din 20 octombrie 2024. Majoritatea alegătorilor a susținut modificarea Constituției pentru consacrarea obiectivului aderării Republicii Moldova la Uniunea Europeană. Rezultatul a fost confirmat de Curtea Constituțională, iar integrarea europeană a dobândit astfel și o consacrare constituțională.
În paralel, Maia Sandu a câștigat în noiembrie 2024 un al doilea mandat prezidențial. Astfel, între schimbarea politică din 2019 și deschiderea efectivă a negocierilor de aderare, Republica Moldova a parcurs în numai cinci ani o transformare strategică majoră: de la alternanța de putere și desprinderea de sistemul Plahotniuc, la o majoritate politică proeuropeană, statut de candidat, negocieri de aderare și consacrarea constituțională prin referendum a obiectivului integrării în UE.
Pe 15 iunie 2026, la Luxemburg, Republica Moldova a deschis primul grup de capitole de negociere cu Uniunea Europeană. Pe 10 iulie s-a deschis al șaselea. Guvernul de la Chișinău lucrează cu ținta anului 2030. Ordinea e aceasta: întâi se construiește un stat care funcționează, apoi se discută frontiera. Discuția despre frontieră, purtată înaintea acestei munci, rămâne fără obiect.
Eterna „chestiune transnistreană”
Conflictul transnistrean trebuie înțeles și prin prisma moștenirii politicii teritoriale sovietice. În 1924, regimul sovietic a creat la est de Nistru Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, inclusiv ca instrument politic într-un moment în care Basarabia făcea parte din România. După ocuparea Basarabiei de către URSS în 1940, o parte a acestei entități a fost unită cu teritoriul dintre Prut și Nistru pentru formarea RSS Moldovenești.
La destrămarea Uniunii Sovietice, această construcție teritorială a devenit o vulnerabilitate a viitorului stat independent. În 1990, înainte chiar de proclamarea independenței Republicii Moldova, liderii separatiști de la Tiraspol au proclamat o entitate proprie pe malul stâng al Nistrului. Conflictul a escaladat în 1992, iar intervenția și sprijinul militar provenit din structurile fostei Armate a 14-a sovietice, devenită rusă, au făcut posibilă supraviețuirea regimului separatist.
Războiul de pe Nistru a făcut în jur de o mie de morți și a produs un aranjament care ține și azi. Acordul de încetare a focului din 21 iulie 1992 a legalizat prezența unei armate străine pe teritoriul unui stat suveran. Rusia s-a angajat la summitul OSCE de la Istanbul, în 1999, să își retragă trupele. Nu a făcut-o. Aproximativ 1.500 de militari ruși păzesc și acum, la Cobasna, un depozit cu circa 20.000 de tone de muniție sovietică. În noiembrie 2003, Memorandumul Kozak cerea federalizarea Republicii Moldova și un drept de veto al Tiraspolului asupra politicii externe a țării întregi. Chișinăul a refuzat în ultima clipă. Mecanismul a funcționat treizeci de ani fără să mai fie tras un foc de armă după 1992.
Rezultatul a fost un mecanism geopolitic extrem de eficient, în termeni de cinism rusesc: Republica Moldova și-a câștigat independența, dar a rămas cu un conflict înghețat și cu trupe ruse pe teritoriul său. Transnistria a devenit astfel o pârghie prin care Moscova a putut limita timp de decenii libertatea strategică a Chișinăului și capacitatea acestuia de a se integra deplin în instituțiile occidentale. Modelul avea să reapară, în forme diferite, în alte spații postsovietice, de la Georgia până la Ucraina.
Schimbarea a venit din economie. Pe 1 ianuarie 2025 s-au oprit livrările rusești de gaz. Centrala de la Cuciurgan, care ardea gaz primit gratuit și vindea curent ieftin, a rămas fără subvenția care finanțase treizeci de ani independența de facto a Tiraspolului. Astăzi malul stâng consumă gaz cumpărat de pe piața europeană, cu bani și proceduri care trec prin Chișinău. Iar la finalul lui 2024, 362.325 de locuitori ai regiunii aveau deja cetățenia Republicii Moldova, dintr-o populație înregistrată de aproximativ 371.000. Oamenii de acolo au votat deja, cu buletinul de identitate.
Găgăuzia, o necunoscută
Găgăuzia e problema la care nu avem un răspuns bun. La referendumul din 20 octombrie 2024, opțiunea europeană a trecut la nivel național cu 50,35%. În Găgăuzia a obținut 5,16%. Autonomia acordată în decembrie 1994 a oprit un al doilea război și a devenit, treizeci de ani mai târziu, ușa prin care au intrat banii lui Ilan Șor. Evghenia Guțul a rămas cu condamnarea definitivă în mai 2026, iar Adunarea Populară de la Comrat i-a declarat funcția vacantă pe 17 august.
Pe 15 noiembrie regiunea votează din nou. Tentația de a desființa autonomia va reveni la Chișinău după acel scrutin și ar fi cea mai proastă idee posibilă. Ce funcționează e mai plictisitor: dosare penale duse până la capăt, bani condiționați de reforme verificabile, și Turcia adusă la masă, fiindcă la Comrat Ankara are o credibilitate pe care Bucureștiul nu o are.
Ce facem cu pașapoartele rusești?
Pașapoartele rusești de pe malul stâng fac parte dintr-o metodă testată în Abhazia, în Osetia de Sud și în Donbas după 2019. Se fabrică cetățeni, apoi se invocă datoria de a-i proteja. Contramăsura care a funcționat până acum e administrativă. Un act moldovenesc deschide piața muncii din Uniune. Un pașaport rusesc deschide accesul la o pensie plătită în ruble. Diferența se vede la ghișee. În Transnistria, unde estimările indică aproximativ 200.000–220.000 de deținători ai cetățeniei ruse, problema pașapoartelor nu este una administrativă. Este una de securitate: Rusia a folosit deja în Georgia și Ucraina propria cetățenie acordată populației locale ca pretext pentru revendicarea unui drept de «protecție» și, ulterior, pentru intervenție.”
Cifra care schimbă perspectiva: aproape 360.000 de locuitori ai Transnistriei sunt în același timp cetățeni moldoveni. Aceasta arată că „rusificarea juridică” a regiunii nu este nici pe departe ireversibilă. Așadar, cum vor putea fi recuperați aceștia? Vor fi ei susținători ai viitorului proiect sau vor fi folosiți de ruși ca masa de manevră? UE va accepta această realitate?
Să nu repetăm greșelile trecutului
Trebuie să avem însă luciditatea de a recunoaște și ce a greșit România în Basarabia în perioada interbelică, tocmai pentru a nu repeta acele greșeli în viitor. După 1918, Bucureștiul a privit prea adesea provincia mai degrabă ca pe un teritoriu recuperat care trebuia administrat și uniformizat decât ca pe o societate care trebuia integrată cu răbdare. Centralizarea excesivă, administrația trimisă de la București, starea de asediu și practicile abuzive ale unor autorități, investițiile insuficiente și marginalizarea treptată a unei părți a elitelor basarabene au produs frustrări pe care propaganda sovietică a știut apoi să le exploateze. România Mare a făcut, desigur, și lucruri esențiale în Basarabia – reforma agrară, extinderea educației în limba română și integrarea instituțională –, dar Unirea politică nu a fost urmată întotdeauna de o integrare suficient de atentă la realitățile locale.
Această experiență trebuie să fie pentru noi un avertisment pentru viitor. Dacă istoria ne va mai oferi vreodată șansa Unirii, România nu trebuie să repete modelul unei integrări percepute ca absorbție sau administrare de la centru. Trebuie să păstrăm ceea ce funcționează, să respectăm identitățile regionale, să garantăm reprezentarea politică a oamenilor de peste Prut, să integrăm elitele de la Chișinău în instituțiile noului stat și să oferim comunităților locale sentimentul real că participă la construcția lui. Unirea viitoare, dacă va exista, trebuie pregătită și prin lecțiile Unirii din 1918. Nu este suficient să aduci un teritoriu în interiorul acelorași frontiere; trebuie să-i faci pe oamenii de acolo să simtă că statul rezultat este în egală măsură și al lor.
Unirea, juridic, sentimental, geopolitic și realist
Juridic, unirea e posibilă, și există un precedent. Pe 3 octombrie 1990, Republica Democrată Germană a aderat la Republica Federală prin articolul 23 din Legea Fundamentală și a intrat astfel în Comunitatea Economică Europeană fără tratat separat de aderare. Mecanismul e valabil și la Prut. Prețul lui e documentat. Germania a plătit decenii de suprataxă de solidaritate, iar landurile estice au pierdut prin migrație internă spre vest peste un milion de locuitori în două decenii, plecând de la o situație economică incomparabil mai bună decât a Basarabiei. Recensământul din 2024 a găsit în Republica Moldova sub 2,5 milioane de rezidenți, față de peste 4,3 milioane în 1989. Convergența se face cu salarii, cu spitale și cu drumuri, adică exact cu ce se negociază acum, capitol cu capitol.
A doua lecție e a noastră și e mai neplăcută. Basarabia a intrat în România Mare în 1918 printr-un vot al Sfatului Țării și a ieșit din ea în 1940 aproape fără rezistență internă. Între cele două date au fost douăzeci și doi de ani de administrație condusă de la București, stare de asediu prelungită, investiții mici și elite locale trimise pe margine, inclusiv oamenii care semnaseră unirea. Provincia a fost tratată ca teritoriu recuperat. Dacă se ajunge vreodată la o discuție serioasă despre frontieră, oferta Bucureștiului trebuie scrisă pe negativul acelor douăzeci și doi de ani: reprezentare regională garantată prin lege, competențe fiscale reale lăsate la Chișinău și la Comrat, statutele speciale existente păstrate. Toate trebuie să existe ca text de lege înainte de orice referendum.
Un stat cu justiție funcțională și cu economie racordată la piața unică e singurul partener cu care s-ar putea negocia vreodată ceva de la egal la egal. Un stat capturat nu decide nimic.
Mai e ceva ce ne privește direct. Numele Transnistria are, pentru un istoric român, două straturi. Unul e al republicii separatiste de după 1990. Celălalt e al teritoriului dintre Nistru și Bug pe care România l-a administrat între 1941 și 1944 și unde au fost deportați și uciși evrei și romi din Basarabia, Bucovina și din interiorul țării. Un discurs românesc despre Basarabia care sare peste al doilea strat își pierde credibilitatea când vorbește despre primul. Memoria estului nostru cuprinde deportările sovietice din 1941 și 1949, foametea din 1946 și crimele comise sub administrație românească. Le asumăm pe toate sau nu avem ce căuta în discuția asta.
La Iași lucrurile nu sunt abstracte. Gazoductul Iași-Ungheni-Chișinău funcționează din 2021 și a schimbat mai mult decât un deceniu de declarații solemne. Trei lucruri se pot face în sesiunea parlamentară care începe: finanțarea interconexiunilor energetice și a drumului spre Ungheni, extinderea programului de burse pentru studenții de peste Prut cu cifre fixe pe zece ani, și un proiect de lege privind reprezentarea regională, scris acum, cât încă nu e nevoie de el. Niciunul nu depinde de ce se hotărăște la Moscova.
Care e, de fapt, planul?
Dincolo de istorie, emoție și de legitimitatea idealului unirii, rămâne o întrebare pe care discursul public românesc o ocolește prea ușor: care este planul? Nu declarația, nu dorința și nu evocarea trecutului, ci planul concret. Care sunt etapele? Cine le stabilește? În ce ordine? Care sunt condițiile politice, juridice, economice și internaționale care trebuie îndeplinite? Ce trebuie să facă Bucureștiul și ce trebuie să facă Chișinăul? Și, mai ales, ce se întâmplă a doua zi după o eventuală decizie politică?
Nu există astăzi un răspuns public și coerent la aceste întrebări. Nu știm care ar fi statutul Transnistriei într-un asemenea scenariu, deși acolo există încă trupe rusești, o administrație separatistă și o populație cu o situație juridică extrem de complicată. Nu știm ce formulă ar fi propusă Găgăuziei, unde raportarea la România și la integrarea europeană este radical diferită de cea existentă în alte regiuni ale Republicii Moldova. Nu știm ce facem cu cetățenii care dețin pașapoarte rusești, cu dubla sau tripla cetățenie, cu proprietățile, pensiile, administrația, sistemele juridice și instituțiile care ar trebui armonizate. Sunt întrebări incomode, dar tocmai răspunsul la ele separă un proiect de stat de un slogan politic.
Există, în schimb, un plan care este astăzi asumat democratic și instituțional: integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană. Are etape, negocieri, reforme, instituții responsabile și o legitimitate exprimată inclusiv prin referendum. Orice discuție despre unire trebuie să pornească de la această realitate și, mai ales, să nu o pună în pericol. Unirea nu poate fi alternativa la europenizarea Republicii Moldova și nici pretextul pentru abandonarea reformelor. Dimpotrivă, integrarea europeană, convergența economică și consolidarea instituțiilor apropie cele două maluri ale Prutului și fac orice opțiune viitoare mai realistă și mai sigură.
Opțiunea mea personală este pentru Unire. Nu doar din rațiuni istorice, identitare sau sentimentale, ci și dintr-un calcul strategic. Cred că, pe termen lung, Unirea este formula care poate consolida și securiza definitiv spațiul dintre Prut și Nistru. Cei 35 de ani de independență au arătat cât de dificil este pentru Republica Moldova să își asigure singură, în mod durabil, securitatea, dezvoltarea economică și reziliența instituțională. Un stat mic, cu o populație în scădere, cu resurse limitate, cu un conflict înghețat pe propriul teritoriu și aflat la frontiera confruntării geopolitice dintre Rusia și Occident va rămâne structural vulnerabil. Iar pericolul rusesc nu va dispărea odată cu un război, cu un lider de la Kremlin sau cu o generație politică. Atât timp cât Republica Moldova va rămâne în această zonă de frontieră, Rusia va încerca să o influențeze, să o destabilizeze și, atunci când va putea, să o rusifice din nou. Unirea cu România ar scoate definitiv acest teritoriu din această incertitudine istorică și l-ar ancora într-un stat membru al Uniunii Europene și al NATO.
Dar tocmai pentru că opțiunea mea este pentru Unire, cred că această temă trebuie protejată de improvizație și de populism. O temă atât de serioasă, atât de încărcată istoric și atât de profund emoțională pentru milioane de oameni de pe ambele maluri ale Prutului nu poate fi confiscată ca instrument politic. Unirea nu poate deveni o temă de campanie, o armă împotriva adversarilor sau un concurs de patriotism. Folosită pentru câștig electoral imediat, fără răspunsuri la problemele reale și fără un proiect de stat în spate, poate fi golită de conținut, radicalizată și, în cele din urmă, compromisă.
Este esențial respectul absolut pentru suveranitatea actuală a Republicii Moldova și pentru voința cetățenilor ei. Republica Moldova este astăzi un stat independent și suveran, iar Bucureștiul trebuie să se raporteze la această realitate fără echivoc. În orice discuție despre viitor, noi trebuie să privim spre Chișinău și să așteptăm răspunsul de acolo, niciodată invers. Nu România poate hotărî în numele Republicii Moldova când, cum sau dacă va exista Unirea. Inițiativa și consimțământul trebuie să vină, liber și democratic, de la cetățenii Republicii Moldova. România poate construi punți, poate investi, poate oferi securitate, solidaritate și o perspectivă comună, dar nu poate substitui voința unui stat suveran.
De fapt, acesta este și testul fundamental care desparte proiectul românesc de modelul rusesc. Rusia a privit întotdeauna Republica Moldova ca pe un teritoriu asupra căruia alții pot decide. România trebuie să facă exact contrariul: să o privească drept un stat și o societate care decid singure asupra propriului viitor. Dacă va veni vreodată momentul unei decizii istorice, decizie pe care România o așteaptă zi de zi, ea trebuie să fie rezultatul unei alegeri libere, democratice și neechivoce a cetățenilor Republicii Moldova. Numai o asemenea Unire ar fi legitimă, durabilă și imposibil de contestat.
Ar fi una dintre cele mai mari ironii ale istoriei recente ca tocmai cei care pretind că vor să grăbească Unirea să ajungă, prin imprudență, populism și lipsa unui plan, să o îndepărteze. România și Republica Moldova au nevoie de mai mult decât declarații solemne. Au nevoie de convergență, infrastructură, instituții compatibile, securitate și încredere. Un proiect istoric nu începe cu întrebarea „când ne unim?”, ci cu felul în care pregătim zi de zi România pentru a-i primi pe cei din stânga Prutului cum se cuvine ACASĂ.
About the Author
