Succesele diplomatice spectaculoase ale secolului XX au alimentat ideea că liderii puternici pot rezolva, prin negocieri directe, chiar și cele mai complicate rivalități geopolitice. Relația dintre Statele Unite și China pare însă să demonstreze limitele acestei teorii. În ciuda întâlnirilor la cel mai înalt nivel și a speranțelor privind o posibilă „mare înțelegere”, Donald Trump și Xi Jinping nu au reușit să schimbe natura profund conflictuală a competiției dintre cele două superputeri. Un nou summit este programat pentru 23 septembrie la Washington, însă diferențele structurale dintre Washington și Beijing, precum și stilurile radical diferite ale celor doi lideri, limitează perspectivele unei descoperiri diplomatice majore, scrie Foreign Affairs într-o analiză.
Succesele diplomatice epocale ale Statelor Unite din secolul XX au creat așteptări periculos de mari. Germania și Japonia s-au predat necondiționat în 1945; președintele american Harry Truman a contribuit la crearea NATO în 1949; președintele John F. Kennedy a gestionat criza rachetelor din Cuba din 1962 printr-o combinație de presiune și schimburi diplomatice secrete cu liderul sovietic Nikita Hrușciov; iar în anii 1980, președintele Ronald Reagan și liderul sovietic Mihail Gorbaciov au negociat acorduri istorice de control al armamentului, contribuind la încheierea Războiului Rece. Astfel de momente i-au obișnuit pe mulți americani să creadă că liderii politici abili pot ieși din impasuri aparent imposibil de rezolvat prin decizii decisive și negocieri directe.
Această speranță este deosebit de puternică în rândul celor care urmăresc evoluția Chinei. Modul în care este imaginată diplomația dintre Statele Unite și China a fost modelat de momentul decisiv din 1972, când președintele american Richard Nixon și consilierul său pentru securitate națională, Henry Kissinger, au redesenat harta geopolitică a lumii în timpul unei vizite de o săptămână în China, unde s-au întâlnit cu Mao Zedong și Zhou Enlai. Apropierea dintre Washington și Beijing a transformat Războiul Rece dintr-o confruntare în mare parte bipolară într-un triunghi strategic.
Apoi, în 1979, președintele Jimmy Carter a deschis oficial o nouă etapă în relațiile cu Beijingul. Liderul chinez Deng Xiaoping a fost primit la Casa Albă, iar Statele Unite și China au stabilit relații diplomatice oficiale.
Astăzi, pe măsură ce relațiile dintre SUA și China intră într-o fază tot mai conflictuală, dorința unei noi mari realizări diplomatice este din nou puternică. Președintele american Donald Trump a alimentat această așteptare insistând că numai el poate negocia acordurile de care Statele Unite au nevoie, datorită forței personalității sale.
Chiar și unii experți în politică externă au fost tentați să vadă în întâlnirile directe dintre Trump și Xi Jinping o posibilitate de a schimba fundamental cursul rivalității dintre cele două superputeri.
Când a fost anunțat un summit la Beijing între Trump și Xi pentru primăvara anului 2026, întâlnirea a fost prezentată cu optimism în Foreign Affairs drept o confruntare între „greii geopolitici”, capabilă să schimbe cursul competiției dintre Statele Unite și China.
Nu s-a produs însă nicio descoperire diplomatică decisivă.
Summitul de la Beijing din luna mai ar fi putut contribui la menținerea unei forme fragile de stabilitate și la reducerea riscului unei escaladări imediate. Xi a vorbit despre o „stabilitate strategică constructivă”. Întâlnirea nu a schimbat însă natura fundamental adversă a relației dintre cele două țări.
Washingtonul și Beijingul rămân prinse într-o competiție strategică în care ambiguitatea, presiunea economică și utilizarea lanțurilor de aprovizionare ca instrumente geopolitice au devenit elemente permanente ale relației bilaterale. Fiecare parte încearcă să exploateze propriul control asupra unor sectoare și resurse considerate critice pentru a exercita presiune asupra celeilalte.
Acum, un nou summit Trump-Xi este programat să înceapă la Washington, pe 23 septembrie, iar speranțele privind o posibilă descoperire diplomatică reapar.
Aceste așteptări ar trebui însă temperate. Aceleași limitări care au împiedicat summitul din mai să producă o schimbare fundamentală vor influența și următoarea întâlnire. Problema nu este doar faptul că Statele Unite și China au ideologii, interese și sisteme politice diferite.
Este vorba și despre limitele personale și politice ale celor doi lideri.
Xi Jinping pare să considere compromisurile drept potențiale semne de slăbiciune și nu pare confortabil cu logica negocierii în care fiecare parte cedează ceva pentru a obține altceva. Donald Trump, în schimb, este caracterizat de un stil politic imprevizibil și contradictoriu, oscilând între încercări de apropiere personală și retorică agresivă.
În trecut, Statele Unite și China au înregistrat progrese importante atunci când circumstanțele geopolitice au fost favorabile și când liderii de la Washington și Beijing au găsit un teren comun suficient pentru a construi încredere.
Circumstanțele actuale sunt însă mult mai puțin favorabile. În ciuda aparenței de camaraderie afișate uneori de Trump, el și Xi nu par să aibă elementele comune necesare pentru construirea unei relații personale de încredere capabile să contribuie la rezolvarea problemelor structurale profunde dintre cele două țări.
Atâta timp cât cei doi își conduc țările, summiturile lor ar putea reuși, în cel mai bun caz, să gestioneze rivalitatea. În cel mai rău caz, dezamăgirea și neînțelegerile rezultate în urma unor astfel de întâlniri ar putea contribui la amplificarea tensiunilor.
Factorul încrederii
Din punct de vedere istoric, summiturile importante dintre Statele Unite și China au depins în mare măsură de capacitatea liderilor de a depăși barierele neîncrederii.
Genul de amabilitate superficială și de bonomie la care Trump recurge atunci când încearcă să construiască o relație personală nu generează însă automat tipul de încredere profundă care a permis, în trecut, apropierea dintre Washington și Beijing.
Pentru China și Statele Unite nu a fost niciodată ușor să construiască această încredere.
Liderii chinezi au privit de mult timp cu suspiciune intențiile puterilor occidentale și au fost preocupați de posibilitatea unor încercări externe de a provoca schimbări de regim în statele comuniste.
Nixon a înțeles această sensibilitate. Înainte de a pleca în China, el a pregătit terenul printr-un articol publicat în Foreign Affairs, în care argumenta că venise momentul ca Beijingul să fie primit în „familia națiunilor”. Mesajul sugera că, cel puțin pentru moment, Washingtonul era dispus să accepte sistemul politic chinez în numele unui interes strategic comun: opoziția față de expansionismul sovietic.
Pentru a consolida încrederea înaintea întâlnirii la nivel înalt, Nixon i-a trimis pe Kissinger și pe adjunctul său, Winston Lord, la Beijing pentru discuții cu Zhou Enlai.
Kissinger a ajuns să îl admire profund pe Zhou, pe care l-a descris ulterior drept unul dintre cei mai impresionanți oameni pe care i-a întâlnit. Astfel de aprecieri transmiteau tipul de respect reciproc pe care liderii Chinei îl căutaseră mult timp în relațiile cu Occidentul.
Spre deosebire de Trump, care l-a lăudat pe Xi în luna mai, descriindu-l drept un „mare lider” și declarând că este o onoare să îi fie „prieten”, relația dintre Kissinger și Zhou s-a construit în timp, prin contacte repetate și negocieri substanțiale.
La rândul său, Zhou a folosit umorul pentru a construi o relație de încredere. „Probabil că ai crezut că Partidul Comunist Chinez are trei capete și trei brațe”, i-a spus el lui Kissinger când cei doi s-au întâlnit pentru prima dată, în 1971.
Mesajul era simplu: liderii celor două sisteme politice radical diferite puteau totuși purta o conversație rațională și sinceră. Ceea ce a diferențiat negocierile dintre Kissinger și Zhou a fost faptul că cei doi au dezvoltat o apreciere intelectuală reciprocă.
Când Jimmy Carter și Deng Xiaoping s-au întâlnit în 1979, relația dintre Statele Unite și China ajunsese la un nivel de convergență strategică care a făcut posibilă normalizarea oficială a relațiilor diplomatice.
Carter a acceptat transferarea recunoașterii diplomatice americane de la Taipei la Beijing, o decizie majoră pentru politica externă americană.
Întâlnirea dintre Carter și Deng a oferit legitimitate publică acestei transformări. La prima vedere, cei doi nu puteau fi mai diferiți.
Deng Xiaoping era un lider chinez cunoscut pentru stilul său direct, în timp ce Carter era un fost fermier de arahide și ofițer de submarin al Marinei americane.
Cu toate acestea, când s-au întâlnit la Washington, interacțiunea dintre cei doi a fost suficient de relaxată și prietenoasă pentru a transmite observatorilor că exista un respect reciproc real.
În ciuda propriilor rezerve, Carter a acceptat chiar cererea lui Deng de a-l invita pe Richard Nixon la Casa Albă pentru un banchet de stat organizat în onoarea liderului chinez, la numai câțiva ani după demisia lui Nixon.
Gesturile și comportamentul celor doi lideri transmiteau un mesaj politic puternic: era posibil ca cele două țări să lase în urmă trecutul și să înceapă o nouă etapă a relațiilor. Această apropiere a fost transmisă nu doar publicului american, ci și celui chinez, într-un moment în care China începea să se deschidă către exterior.
Un alt moment important a avut loc în 1998, când președintele Bill Clinton a vizitat Beijingul și s-a întâlnit cu Jiang Zemin, secretarul general al Partidului Comunist Chinez.
Vizita a avut loc într-un context în care relațiile dintre cele două țări erau încă marcate de neîncrederea apărută după represiunea din Piața Tiananmen, din 1989.
Totuși, cei doi lideri au apărut împreună într-o atmosferă relaxată la Marea Sală a Poporului.
După o serie de schimburi de replici și glume, inclusiv pe teme sensibile precum comerțul, neproliferarea, Dalai Lama și drepturile omului, Clinton și Jiang au răspuns întrebărilor jurnaliștilor.
În mod remarcabil, conferința de presă a fost transmisă în direct de televiziunea de stat chineză, fără posibilitatea unei intervenții ulterioare a aparatului de propagandă asupra declarațiilor făcute de liderul american.
Momentul a devenit un simbol al unei noi etape de dialog dintre cele două țări.
Arta indiferenței
Nu se știe ce s-a discutat în întâlnirile private dintre Trump și Xi în timpul summitului de la Beijing din luna mai. În public, însă, încercările de apropiere au părut în mare măsură unilaterale.
În timp ce Xi a deschis oficial summitul în Marea Sală a Poporului, Trump a declarat că cei doi au „o relație fantastică”. Ulterior, liderul american a susținut că el și Xi au rezolvat numeroase probleme pe care alți lideri nu ar fi reușit să le rezolve.
Bonomia afișată de Trump a contrastat însă cu stilul rezervat al lui Xi. În ciuda eforturilor liderului american de a construi o relație personală, Xi a rămas distant și a oferit puține semne publice de afinitate personală.
Au existat și alte detalii care au transmis aceeași impresie. Când Air Force One a aterizat la Beijing, Trump nu a fost întâmpinat de Xi, ci de vicepreședintele Han Zheng.
Trump și Xi nu au organizat o conferință de presă comună în care să demonstreze public o relație personală mai apropiată. De asemenea, Trump nu a susținut un discurs la o universitate sau într-un alt spațiu public, așa cum au făcut unii președinți americani în vizitele lor anterioare în China.
Astfel de momente ar fi presupus însă un grad mai mare de spontaneitate și de imprevizibilitate, pe care niciuna dintre părți nu părea dispusă să îl accepte.
În schimb, Xi a organizat o vizită extrem de ceremonială la Zhongnanhai, complexul fortificat situat lângă Orașul Interzis și asociat cu conducerea de vârf a Partidului Comunist Chinez.
Trump l-a întrebat pe Xi dacă alți lideri mondiali au fost primiți acolo. „Este extrem de rar”, a răspuns liderul chinez, potrivit relatării autorului.
Xi a menționat însă și faptul că președintele rus Vladimir Putin fusese invitat în același loc. Potrivit relatării, Xi nu a menționat că și alți președinți americani, printre care Richard Nixon, George W. Bush și Barack Obama, fuseseră primiți anterior la Zhongnanhai.
După plecarea lui Trump, pregătirile pentru o nouă vizită a lui Putin au transmis un alt mesaj simbolic.
China avea și alți parteneri puternici și nu mai era atât de dependentă de relația cu Statele Unite.
Impermeabil prin concepție
Zelul lui Trump de a intra în grațiile lui Xi, în speranța unei mari înțelegeri, nu reprezintă în sine o strategie suficientă pentru a produce o schimbare fundamentală în relațiile dintre SUA și China. Xi poate aprecia atenția și respectul manifestate de Trump.
Totuși, liderul chinez rămâne profund neîncrezător în intențiile Washingtonului. Pe parcursul mandatelor lui Trump, politica americană față de China a oscilat între tentative de conciliere și măsuri de confruntare.
Înaintea summitului au existat, potrivit analizei, puține pregătiri diplomatice capabile să stabilească o agendă coerentă și să ofere Beijingului o imagine clară asupra obiectivelor Washingtonului.
Chiar și în cazul unor pregătiri mai consistente, liderii chinezi ar fi avut motive să creadă că Trump poate ignora recomandările consilierilor și poate modifica poziția americană în funcție de propriile instincte și de evoluția întâlnirii.
Dar limitele summitului nu țin doar de stilul lui Trump. Și caracterul, ideologia și stilul de conducere ale lui Xi limitează posibilitățile unei diplomații personale.
Xi este un lider dificil de descifrat. Stilul său public este extrem de controlat, iar aparițiile spontane sunt rare. El pare să prefere ceremoniile, ritualurile și controlul strict al contextului în care se desfășoară întâlnirile diplomatice.
Această opacitate poate consolida imaginea de autoritate. Dar are și un cost.
Diplomația personală se bazează uneori tocmai pe momente neprevăzute, pe discuții informale și pe capacitatea liderilor de a depăși rigiditatea pozițiilor oficiale.
În astfel de momente, liderii pot deveni mai mult decât reprezentanții unor aparate de stat și pot construi o relație personală capabilă să faciliteze compromisuri.
Xi pare însă reticent în fața unor astfel de situații. Liderilor americani le place să personalizeze diplomația. Strategia lui Xi pare să se inspire, în schimb, dintr-o tradiție politică chineză mult mai severă, cunoscută sub numele de legalism.
Spre deosebire de confucianism, care pune accentul pe ordine, moralitate și responsabilitatea conducătorului, legalismul susține un stat puternic și centralizat, bazat pe control, disciplină și aplicarea strictă a autorității.
În această tradiție, legea nu funcționează neapărat ca un mecanism de limitare a puterii statului, ci poate deveni un instrument prin care statul își consolidează controlul asupra societății.
Xi a invocat în discursurile sale importanța unor figuri asociate cu tradiția legalistă, precum Han Fei, gânditorul din secolul al III-lea î.Hr. „Când cei care apără legea sunt puternici, statul este puternic”, a declarat Xi într-un discurs din 2024.
Legalismul susținea că liderii trebuie să păstreze o anumită distanță față de cei pe care îi conduc. Conducătorul nu trebuie să își dezvăluie cu ușurință emoțiile, dorințele sau vulnerabilitățile.
Într-unul dintre pasajele atribuite tradiției legaliste, Han Fei îi sfătuia pe conducători să observe fără a lăsa impresia că observă și să asculte fără a arăta că ascultă.
Stilul public rezervat al lui Xi poate fi interpretat prin această tradiție politică.
Lipsa de sentimentalism și controlul strict asupra aparatului de partid au contribuit la construirea imaginii unui lider preocupat de consolidarea autorității și de reducerea vulnerabilităților politice.
Această abordare este însă dificil de conciliat cu stilul personalizat și adesea improvizat al lui Trump.
Pericolele dezamăgirii
Observatorii ar trebui, prin urmare, să își tempereze așteptările privind viitorul summit.
Este puțin probabil ca Trump să îl transforme pe Xi, prin intimidare, lingușire sau demonstrații de camaraderie, într-un partener dispus să negocieze marile probleme structurale care separă Washingtonul de Beijing.
În 2017, Trump a încercat să creeze o atmosferă de apropiere în timpul întâlnirii cu Xi de la Mar-a-Lago, unde cei doi au avut parte inclusiv de un cadru informal și de celebrul desert cu tort de ciocolată.
O astfel de atmosferă nu este însă suficientă pentru a elimina neîncrederea strategică dintre cele două state.
Autorul analizei susține că Xi a fost format de experiențe personale și politice care l-au orientat către control, disciplină și gestionarea atentă a propriilor vulnerabilități.
Această tendință se reflectă și în modul în care liderul chinez își gestionează aparițiile publice și relațiile diplomatice. Pentru administrația Trump, problema este că stilul distant al lui Xi poate fi interpretat greșit. Trump a demonstrat în trecut că reacționează puternic la percepția de succes sau eșec personal.
Dacă va interpreta rezervarea lui Xi drept un afront sau o respingere, summitul ar putea produce un efect opus celui dorit. În loc să contribuie la stabilizarea relațiilor, dezamăgirea personală ar putea fi urmată de o nouă rundă de măsuri punitive și de retorică agresivă.
În ultimele luni au reapărut deja semne ale unei abordări mai confruntaționale.Trump a revenit asupra unor acuzații privind presupusa intervenție a Beijingului în alegerile americane din 2020 și a invocat informații contestate pentru a susține aceste afirmații.
De asemenea, administrația sa a anunțat noi tarife împotriva Chinei, prezentate inclusiv în contextul preocupărilor privind munca forțată și alte probleme sensibile în relația dintre Washington și Beijing.
Aceste evoluții arată cât de repede poate oscila relația dintre încercările de apropiere și confruntarea economică. Viitorul summit dintre Trump și Xi ar putea, cel mult, să contribuie la gestionarea rivalității și la evitarea unei escaladări imediate.
O mare reconciliere rămâne însă dificil de imaginat. Problemele dintre Statele Unite și China nu sunt simple neînțelegeri personale care pot fi rezolvate printr-o fotografie comună, o cină oficială sau o demonstrație de camaraderie între doi lideri.
Ele sunt rezultatul unei competiții structurale pentru influență geopolitică, tehnologie, securitate, comerț și controlul unor sectoare considerate strategice.
În aceste condiții, diplomația personală are limite evidente. Trump și Xi pot reduce tensiunile, pot amâna conflictele și pot negocia înțelegeri punctuale.
Dar este puțin probabil ca o întâlnire între doi lideri, oricât de spectaculoasă ar fi, să oprească singură spirala rivalității dintre cele două superputeri.
Cel mai important rezultat al summitului de la Washington ar putea să nu fie o mare înțelegere, ci simpla evitare a unei deteriorări și mai rapide a relațiilor dintre Statele Unite și China.
Editor : C.A.
About the Author
