La Easington, pe coasta comitatului Yorkshire, un terminal de gaze rezumă o jumătate de secol de istorie economică europeană. De aici a pornit în 1967, spre rețeaua națională britanică, gazul descoperit cu doi ani înainte în Marea Nordului. Patruzeci de ani mai târziu, pe la Easington a început să intre gazul norvegian, adus prin conducta Langeled, lungă de aproape 1.200 de kilometri. În 2025, Norvegia a asigurat 98% din importurile britanice de gaze prin conducte. Cele două țări au găsit aceleași resurse, în aceeași mare, în același deceniu. Astăzi, una își aprovizionează vecina și deține, pe deasupra, cel mai mare fond suveran din lume.
În prima jumătate a anului viitor, la Tuzla, lângă Constanța, stația de măsurare a proiectului Neptun Deep va înregistra primul gaz extras din adâncul Mării Negre. România va deveni cel mai mare producător de gaze al Uniunii Europene. Dezbaterea publică s-a concentrat pe prețul la care românii vor cumpăra acest gaz. S-a discutat mult mai puțin despre ce va face statul cu banii încasați din el.
Gazul din Neptun Deep este capitalul unei generații, iar România se pregătește să-l cheltuiască drept venit curent, așa cum a făcut Marea Britanie. Avem doar câteva luni pentru a alege drumul Norvegiei, iar alegerea trebuie făcută prin lege, înaintea primului metru cub.
Londra, 21 martie 1978
Pe 21 martie 1978, premierul laburist James Callaghan prezenta în Camera Comunelor Cartea Albă despre petrolul din Marea Nordului. Diagnosticul guvernului său era corect: petrolul aducea un câștig important, dar temporar. Cabinetul analizase ideea unui fond separat pentru aceste venituri, apoi o respinsese. Callaghan a spus în aceeași zi că promisiunea unui astfel de fond ar fi fost „înșelătoare și cosmetică”. Din banca opoziției, Margaret Thatcher a cerut ca cea mai mare parte a banilor să meargă în reduceri de impozite. Un deputat conservator, Peter Viggers, a argumentat că hidrocarburile sunt capital și trebuie reinvestite ca atare. Argumentul lui a rămas fără urmări.
Între 1967 și 1977, aproximativ 13 milioane de locuințe britanice au trecut de la gazul de oraș, produs din cărbune, la gazul natural, iar costul conversiei a fost suportat de companiile de gaz ale statului. Până în 1980, ponderea gazului natural în aprovizionarea cu energie a țării urcase de la 7% la peste 30%. Veniturile fiscale au fost absorbite de bugetul curent. Potrivit institutului IPPR, Marea Nordului a adus Trezoreriei 166 de miliarde de lire sterline între 1981 și 1990, bani folosiți în bună parte pentru reducerea altor impozite. În aceiași ani, lira întărită de petrol a lovit exporturile industriei prelucrătoare.
Producția britanică de petrol și gaze a atins vârful în 1999 și este astăzi cu trei sferturi mai mică. Marea Britanie a redevenit importator net de gaze la mijlocul anilor 2000, iar principalul ei furnizor este Norvegia. IPPR estimează că un fond constituit în anii ’80 ar fi valorat peste 500 de miliarde de lire. Britanicii și-au transformat gazul în reduceri de impozite și liniște socială pentru o generație, iar generația următoare a moștenit facturile de import. Eșecul are doi autori: laburiștii au refuzat fondul, conservatorii au cheltuit banii.
Oslo, 30 mai 1996
Norvegia a pornit mai greu decât se crede. Statul a început să încaseze bani din petrol la începutul anilor ’70 și i-a folosit, timp de un sfert de secol, în bugetul anual. Legea fondului a fost votată în 1990, iar primul transfer a sosit abia pe 30 mai 1996: 1.981.128.502 coroane și 16 øre, aproximativ 300 de milioane de dolari. La 30 iunie 2026, fondul valora 22.683 de miliarde de coroane, circa 2.000 de miliarde de euro, adică peste 350.000 de euro pentru fiecare norvegian. Potrivit administratorilor săi, mai mult de jumătate din această valoare a fost produsă de randamentul investițiilor.
Diferența a făcut-o regula fiscală din 2001. Guvernele de la Oslo pot cheltui, pe parcursul unui ciclu economic, doar randamentul real estimat al fondului, fixat inițial la 4% și coborât la 3% în 2017. Capitalul rămâne, în principiu, neatins. Fondul investește numai în străinătate, ca să nu supraîncălzească economia și să nu devină pușculița proiectelor politice de acasă. Regula a supraviețuit tuturor alternanțelor la putere, iar în 2026 transferurile din fond acoperă aproximativ 27% din bugetul central norvegian. La aniversarea de 30 de ani, directorul fondului, Nicolai Tangen, a admis că Norvegia a avut și foarte mult noroc. Petrolul a fost norocul Norvegiei. Regula prin care politicienii și-au legat singuri mâinile a fost meritul ei.
Tuzla, 2027
Neptun Deep are altă scară. Rezervele sunt estimate la circa 100 de miliarde de metri cubi, iar producția anuală, la aproximativ 8 miliarde, pentru circa 12 ani de exploatare intensă. Proiectul este împărțit egal între OMV Petrom și Romgaz, companie controlată de stat. Legea offshore din 2022, adoptată sub un guvern condus de un premier liberal, a deblocat investiția după un deceniu de amânări. Nicolae Ciucă vorbea atunci despre 60% din venituri pentru stat și 40% pentru investitori. OMV Petrom estimează că statul va încasa pe durata proiectului circa 20 de miliarde de euro din impozite, redevențe și dividende.
Destinația acestor bani pare deja stabilită prin inerție. Cea mai mare parte va intra în bugetul consolidat, adică în salarii, pensii și dobânzi. Impozitul pe veniturile suplimentare se colectează într-un cont special, pentru extinderea rețelelor de distribuție și alte investiții decise prin hotărâre de guvern. Racordarea satelor la gaze este utilă și seamănă cu marea conversie britanică, dar se face o singură dată. Presiunea fiscală împinge în aceeași direcție: datoria publică a trecut de 60% din PIB în primăvară, deficitul estimat pentru 2026 este de 6% din PIB, iar statul se împrumută pe zece ani cu dobânzi de peste 7%. Fără o regulă votată din timp, gazul din Marea Neagră va astupa găurile bugetului, iar România va repeta modelul britanic fără să-l fi ales vreodată.
Cui folosește această lipsă de regulă? Mai întâi guvernelor care vor să amâne reformele grele, pentru că un venit nou cumpără oricând încă un an fără restructurări. Românii au mai auzit de un „fond suveran”. În 2017, PSD și ALDE au propus un Fond Suveran de Dezvoltare și Investiții care aduna companiile profitabile ale statului, pentru proiecte alese la București; l-am criticat atunci ca fiind administrat politic și netransparent, iar legea a fost declarată neconstituțională. Și pe bună dreptate! Era opusul exact al modelului norvegian. Un fond pentru generațiile viitoare are sens numai dacă stă departe de mâna politicienilor, inclusiv a celor care îl votează.
Cât timp datoria depășește 60% din PIB și deficitul trece de 3%, redevențele, impozitul pe veniturile suplimentare și dividendele statului din Neptun Deep ar trebui să stingă datorie. Fiecare leu rambursat azi este un leu pe care copiii noștri nu îl vor mai datora, cu tot cu dobânzi. După revenirea sub aceste praguri, banii ar intra într-un fond investit exclusiv în străinătate, administrat independent de guvern, din care statul poate retrage anual doar randamentul real. O interdicție ar rămâne valabilă în ambele etape: gazul nu plătește cheltuieli curente. Norvegia a început cu un sfert de secol întârziere și a construit totuși cel mai mare fond din lume. Marea Britanie nu a început niciodată.
Edmund Burke descria societatea, în 1790, ca pe un parteneriat între cei vii, cei morți și cei care urmează să se nască. Gazul din Marea Neagră s-a format în milioane de ani și va fi extras în doisprezece. Generația care îl scoate la suprafață nu are dreptul moral să-l consume integral, mai ales într-o țară care le lasă copiilor o datorie în creștere și o populație tot mai îmbătrânită. Un fond al generațiilor viitoare este forma fiscală a patriotismului constituțional: o promisiune pe care statul o face cetățenilor care încă nu au drept de vot.
Legea trebuie scrisă acum, pentru că după primul metru cub fiecare miliard va avea deja un minister care îl așteaptă.
În martie 1978, Londra a decis că un fond pentru petrol ar fi fost un gest cosmetic. Astăzi, britanicii își încălzesc casele cu gaz norvegian, intrat prin terminalul pe unde trecea odinioară propriul lor gaz. La Tuzla, contorul va porni anul viitor. Peste douăzeci de ani se va opri. Atunci vom afla dacă am lăsat în urmă un zăcământ epuizat sau o avere care lucrează pentru copiii noștri.
About the Author
