La ora 10:17, în dimineața zilei de 25 octombrie 2011, intra în plenul reunit al Parlamentului României un personaj unic în istoria secolului XX: singurul Rege care înfruntase, în timpul domniei sale, atât nazismul, cât și comunismul, ultimul șef de stat în viață ai celui de-Al Doilea Război Mondial, omul care la numai 22 de ani își asumase decizia istorică de la 23 August 1944 de a salva România și care supraviețuise aproape 64 de ani propriei abdicări forțate. Împlinea chiar atunci 90 de ani. Fusese Rege înainte de a învăța să scrie, cunoscuse războiul înainte de a-și încheia tinerețea, înfruntase amenințările lui Hitler și presiunile lui Stalin, rezistase sovietizării României, pierduse Tronul și patria, trăise aproape o jumătate de secol în exil și își văzuse, în cele din urmă, țara eliberată de comunism și revenită în Europa.
Supraviețuise dictatorilor, regimurilor care îl prigoniseră, propagandei care încercase să-l șteargă din istorie și chiar ostilității celor care, după 1989, îi interziseseră să se întoarcă acasă. În fața sa se afla o sală arhiplină, cu parlamentari, demnitari, diplomați, invitați și zeci de jurnaliști români și străini, într-o Românie încă profund dezbinată în privința propriei istorii. Unii dintre cei prezenți se înghesuiau să-l vadă pentru prima dată, angajații Parlamentului stăteau înghesuiți la ușile sălii de plen sau de la la balcoane – “vreau să-l văd cum arată, nu am putut niciodată să-l văd pe viu!”; alții aparțineau lumii politice care îi refuzase, ani la rând, locul firesc în propria țară. În acele clipe se petrecea unul dintre cele mai tulburătoare momente din istoria Parlamentului român de după război: omul pe care comunismul îl alungase revenea, după mai bine de șase decenii, la tribuna reprezentanților națiunii. Nu pentru a cere restituirea puterii, nu pentru a-și răzbuna umilințele și nici pentru a revendica ceea ce istoria îi răpise. Venea să vorbească despre România. Despre viitorul ei, despre caracterul celor care o conduc și despre datoria pe care fiecare generație o are față de cele care vor veni. În fața sa se afla puterea. În spatele său, aproape un secol de istorie. Iar el avea să le vorbească amândurora despre datorie.
Trecuseră mai bine de șaizeci de ani de când se adresase ultima dată națiunii de la tribuna Parlamentului. Între cele două momente încăpuseră războiul, ocupația sovietică, lupta cu comuniștii, abdicarea forțată, exilul, o jumătate de secol de așteptare, prăbușirea comunismului, interdicția de a reveni în propria țară, umilința expulzării din 1990, întoarcerea și, în cele din urmă, reconcilierea. Ar fi putut vorbi despre toate acestea. Ar fi avut dreptul moral să o facă. Nu a făcut-o. Mihai I nu a cerut socoteală nimănui. Nu a revendicat nimic. Nu și-a transformat suferința într-un rechizitoriu și nici întoarcerea într-o revanșă. La 90 de ani, omul căruia istoria îi luase Tronul, țara, casa și aproape jumătate din viața pe care ar fi trebuit să o trăiască în România a venit în fața reprezentanților națiunii pentru a le vorbi nu despre ceea ce îi datora România lui, ci despre ceea ce ei datorau României.
Aici se află sensul acelui discurs. Și tot aici se află diferența dintre putere și autoritate. În acea zi, Regele Mihai nu avea putere constituțională. Nu putea numi un guvern, nu putea dizolva un Parlament, nu putea promulga o lege și nu comanda o armată. Și totuși, niciun discurs rostit în Parlament după 1989 nu a avut o asemenea autoritate atunci când au vorbit despre stat, instituții, morală și datorie. Autoritatea aceea nu venea dintr-o funcție. Venea din istorie.
Astăzi, cred că numitorul comun se vede și mai limpede: Mihai I a fost un om căruia destinul i-a cerut permanent sacrificiul și care a răspuns sacrificiului prin datorie. Nu prin ură. Nu prin abandon. Nu prin revanșă. Mihai a fost un caracter format de nedreptățile pe care le cunoscuse foarte devreme, cu un simț al datoriei și un respect pentru lege și integritate aproape unice, care aveau să-i însoțească întreaga existență.
A devenit Rege la cinci ani. A revenit pe Tron la 18. La 22 de ani, la 23 August 1944, și-a pus în joc viața și Coroana într-una dintre cele mai dramatice decizii ale istoriei României. A urmat confruntarea cu comuniștii, greva regală și apoi 30 decembrie 1947. La numai 26 de ani, a fost silit să plece. Au urmat aproape cinci decenii de exil. Un rege fără țară a trebuit să muncească pentru a-și întreține familia. A fost pilot, a lucrat în domeniul financiar, s-a ocupat de activități comerciale și tehnice. Când Regele Mihai vorbea românilor prin Europa Liberă, regimul comunist îl urmărea și îl denigra. Când lupta în Occident pentru interesele României cerând Clauza Națiunii celei mai Favorizate, nu știa dacă va mai vedea vreodată Bucureștiul. Când comunismul s-a prăbușit, putea să considere că venise, în sfârșit, timpul revanșei. Nu a făcut-o. Poate că nimic nu exprimă mai bine această concepție decât atitudinea sa din decembrie 1989, când i s-a sugerat să vină imediat în România. Refuzul de a transforma sacrificiul Revoluției într-un vehicul al propriei reveniri avea o logică profund regală: libertatea României trebuia să fie mai importantă decât destinul său personal.
Apoi, în 1990, a fost din nou alungat, pentru încă 7 ani. Și a așteptat. „Trădat de toți, loial tuturora” a devenit, o dată cu trecerea deceniilor și a anilor, o formulă cunoscută și oarecum acceptată. Aceasta a devenit, poate, cea mai tulburătoare definiție a vieții Regelui Mihai. Nu pentru că nu ar fi înțeles trădarea, lașitatea sau abandonul, ci pentru că a refuzat să le răspundă în aceeași monedă. Cei mai mulți dintre cei care l-au trădat nu ar fi putut fi niciodată asemenea lui. Nu i-ar fi egalat sacrificiul, nu i-ar fi putut purta durerea și, mai ales, nu ar fi înțeles niciodată dimensiunea datoriei sale. Regele a rămas loial chiar și atunci când ceilalți au încetat să mai fie. A purtat, aproape singur, povara unei țări care îi întorsese spatele, fără să-i întoarcă vreodată spatele el. Poate că aici se află adevărata măreție a destinului său: a fost alungat de un regim de ocupație, dar nu și-a abandonat niciodată țara.
Această loialitate explică ziua de 25 octombrie 2011. Pentru că numai după o asemenea viață poți spune Parlamentului că politica practicată fără etică poate prejudicia cetățeanul, fără ca fraza să sune a moralism. Numai după ce ai pierdut puterea fără să-ți pierzi demnitatea poți vorbi credibil despre „agățarea de putere”. Numai după aproape cincizeci de ani de exil poți vorbi despre identitate fără patriotism de paradă. Numai după ce ai fost alungat din propria țară poți vorbi despre stat fără să-l confunzi cu cei care îl conduc vremelnic. Și numai după o viață sacrificată României poți spune că țara nu este o moștenire primită de la părinții noștri, ci una pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri.
Acum 15 ani, Regele nu ținea atunci o lecție de morală. Își rezuma viața. De aceea, poate cea mai importantă frază a discursului nu privea Coroana. Privea condiția însăși a democrației: „Instituțiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci și de etică, simț al datoriei.” După un deceniu și jumătate, această propoziție sună aproape ca o avertizare. Pentru că România a avut legi. A avut Constituție. A avut alegeri. A avut instituții. Ceea ce i-a lipsit uneori a fost tocmai ceea ce nu poate fi introdus într-un articol de lege: caracterul celor care le conduc.
Dacă Regele ar fi privit acești cincisprezece ani
Mihai I a mai trăit numai șase ani după discursul din Parlament. La 5 decembrie 2017 a plecat dintre noi. De aceea, mă întreb uneori cum ar fi privit anii care au urmat. Nu ce partid ar fi susținut. Nu de partea cui s-ar fi așezat într-o dispută politică. O asemenea întrebare ar însemna să nu înțelegem nimic din locul pe care și l-a ales. Mă întreb altceva.
Ce ar fi văzut Regele?
Ar fi văzut în ultimii săi ani începutul unei epoci în care încrederea în instituții devenea tot mai fragilă și în care politica se transforma tot mai des într-o confruntare între persoane, nu între proiecte. Dar nu a mai văzut tot ceea ce avea să urmeze. Nu a văzut pandemia și străzile goale. Nu a văzut spitalele puse la încercare, familiile despărțite, frica și izolarea, medicii și asistentele care intrau zi după zi în saloane fără să știe dacă se vor întoarce sănătoși acasă. Dar îmi place să cred că ar fi recunoscut imediat în acei oameni una dintre valorile în care crezuse întreaga viață: datoria făcută fără spectacol.
Regele cunoscuse războiul, frica, lipsurile și nesiguranța. Știa că marile încercări ale unei națiuni nu se trec numai prin ordine și instituții, ci prin caracterul oamenilor obișnuiți care continuă să-și facă datoria atunci când totul în jur pare nesigur. Nu a văzut nici dimineața de 24 februarie 2022. Omul care își petrecuse tinerețea între Hitler și Stalin, care văzuse Armata Roșie intrând în România și care fusese obligat de comuniști să-și părăsească țara nu a mai apucat să vadă tancurile Rusiei intrând din nou într-o țară europeană independentă.
M-am gândit adesea la el după începutul invaziei ruse, a războiului din Ucraina. La ce ar fi însemnat pentru Mihai I să vadă, după atâtea decenii, reapărând în Europa limbajul sferelor de influență, pretenția unei mari puteri de a hotărî destinul unui popor mai mic, granițele contestate prin forță, deportarea, ocupația și războiul. El cunoscuse această lume. O trăise. În 2011 avertiza Parlamentul să nu-i uite pe românii și teritoriile despărțite prin împărțirea Europei în sfere de influență și afirma un principiu esențial: popoarele nu pot fi mutate pe tabla de șah după voința politicienilor.
Unsprezece ani mai târziu, Europa avea să descopere că istoria pe care o credea încheiată se întorsese. Cred că Regele ar fi știut foarte limpede unde se află România. Nu pentru că ar fi fost omul unei tabere politice, ci pentru că fusese întreaga viață omul unei opțiuni de civilizație. Din 23 August 1944 și până la ultimele sale acțiuni publice, drumul său a fost unul occidental. În exil a luptat pentru revenirea României în lumea liberă, iar după 1989 și-a pus prestigiul și relațiile internaționale în serviciul integrării euro-atlantice. În Regele nostru, volumul colectiv publicat după dispariția sa, am scris că și-a dus, în cele din urmă, țara acolo unde sperase să o revadă: în Europa, folosind armele pe care le mai avea — legitimitatea istorică, credibilitatea și autoritatea morală.
Probabil că ar fi privit cu aceeași îngrijorare și reapariția extremismului. Nu etichetele partidelor l-ar fi preocupat, ci reflexele pe care le cunoscuse prea bine. Ura transformată în program politic. Căutarea permanentă a dușmanului. Disprețul pentru instituții. Naționalismul folosit împotriva libertății. Fascinația pentru liderul providențial. Minciuna repetată până devine adevăr pentru o parte a societății. Promisiunea că toate problemele complicate ale unei țări pot fi rezolvate prin forță, excludere și demolarea regulilor.
Mihai I fusese Rege într-o Europă care plătise cu zeci de milioane de vieți asemenea iluzii. De aceea, cuvintele sale din 2011 — despre cinism, lașitate, demagogie, disimulare, egoism și bunul plac — nu erau exerciții retorice. Veneau de la un om care văzuse unde pot conduce degradarea instituțiilor și abandonarea moralei în viața publică.
Și mai este ceva. În acești cincisprezece ani, România a cunoscut o succesiune amețitoare de guverne, majorități schimbate, coaliții construite și desfăcute, crize politice, conflicte între instituții și perioade în care întrebarea „cine guvernează?” a părut mai importantă decât întrebarea „pentru ce guvernează?”. Mă întreb cum ar fi privit Regele toate acestea. Cred că, înainte de orice, ar fi privit timpul altfel decât noi. Personalitatea sa a fost cunoscută tocmai prin această capacitate de a nu deveni prizonierul urgenței. Atunci când alții îi cereau să reacționeze impulsiv, să răspundă, să lovească, să intre în luptă, el păstra distanța. Trăia, într-un fel, într-un alt timp istoric. După nazism, război, comunism și exil, ceea ce nouă ni se pare definitiv putea fi pentru el doar un episod. Măsura sa era alta: „măsură în toate și înțelegere pentru toți”.
Aceasta este una dintre marile diferențe dintre politician și omul de stat. Politicianul este obligat să privească următorul sondaj, următoarea majoritate, următoarea moțiune, următoarele alegeri. Omul de stat trebuie să vadă ceea ce rămâne după toate acestea. Iar Regele vedea generații.
O absență care a devenit prezență
Paradoxal, România l-a înțeles deplin foarte târziu. Poate chiar prea târziu. În decembrie 2017, când sicriul Regelui a străbătut Bucureștiul și apoi drumul către Curtea de Argeș, ceva s-a schimbat. Oameni care nu fuseseră monarhiști, oameni care nu-l cunoscuseră, tineri născuți mult după 1989 au stat ore întregi pentru a-i aduce un ultim omagiu. Nu cred că toți acei oameni își schimbaseră peste noapte opțiunea constituțională. Cred că recunoscuseră altceva. Caracterul. Recunoșteau într-un om ceea ce societatea caută atât de greu în viața publică: decență fără slăbiciune, autoritate fără brutalitate, patriotism fără ură, credință fără ostentație, fermitate fără fanatism, putere fără vanitate.
Mihai I a domnit mai ales fără arme constituționale: credință, loialitate, onestitate, moderație, responsabilitate, modestie, fermitate, perseverență și puterea de a ierta. După aproape un deceniu, aș adăuga una care le cuprinde aproape pe toate: măsura. Regele Mihai nu trebuia să ridice vocea pentru a avea autoritate. Nu trebuia să umilească pentru a fi puternic. Nu trebuia să inventeze dușmani pentru a demonstra că iubește România. Și nu trebuia să ocupe o funcție pentru a servi.
Datoria regalității care nu s-a încheiat
Regele a plecat, dar instituția sa, casa regală, a rămas. Și aceasta este poate una dintre cele mai importante consecințe ale vieții sale. Datoria nu s-a stins odată cu omul. Custodele Coroanei a continuat-o. Casa Regală a României este o entitate unică în istoria și conștiința națiunii. În ea se întâlnesc și se împletesc identitatea României moderne, memoria marilor sale împliniri, sacrificiul, datoria și iubirea necondiționată de țară. Este mai mult decât o instituție istorică, mai mult decât o familie și mai mult decât o tradiție. Este un întreg univers de destine, tragedii, speranțe și responsabilități, o parte din însăși biografia națiunii române. O istorie în care gloria nu poate fi despărțită de suferință, iar privilegiul nu poate fi înțeles fără povara datoriei. Casa Regală nu aparține doar trecutului României. Ea poartă în sine o parte din ceea ce România a fost, din ceea ce a pierdut și din ceea ce încă mai poate deveni. Fără să ceară putere. Fără să transforme fiecare criză a republicii într-o revendicare. Fără să conspire. Fără să stabilească un termen până la care România trebuie să dea un răspuns. Aceasta mi se pare extraordinar. Pentru că în politică timpul este aproape întotdeauna măsurat până la următoarele alegeri. Într-o dinastie, timpul se măsoară în generații. Regele Mihai a așteptat aproape cincizeci de ani. Moștenitoarea sa început să lucreze pentru România într-un moment în care nu știa dacă Familia sa va mai fi vreodată acceptată firesc în propria țară. Iar Casa Regală continuă să servească într-o republică fără să condiționeze serviciul de recuperarea puterii.
Poate că tocmai aceasta este cea mai profundă lecție politică lăsată de Mihai I: să servești fără să întrebi când vei primi puterea; să reprezinți fără să revendici; să construiești fără să știi dacă rezultatul îl vei vedea tu sau generația care vine după tine. Acești cincisprezece ani explică inclusiv această extraordinară supraviețuire a regalității românești. În anii 90, nimeni nu putea ști dacă va mai exista vreodată un loc pentru Coroană în România. Tocmai de aceea, ceea ce s-a întâmplat în aceste aproape decenii mi se pare cu atât mai remarcabil. Am văzut cum o Familie Regală ținută la porțile țării a revenit în centrul societății românești. Cum suspiciunea a făcut loc respectului. Cum exilul s-a încheiat. Cum Palatul Elisabeta a redevenit un loc viu. Cum o nouă generație a Dinastiei și-a asumat o misiune în România fără să ceară nimănui garanția că, la capătul drumului, va primi ceva în schimb. Și am înțeles, poate mai bine odată cu trecerea anilor, că aceasta este forța extraordinară a Coroanei: răbdarea. Răbdarea de a nu transforma fiecare nedreptate într-o revanșă. Răbdarea de a nu confunda vocația cu funcția. Răbdarea de a continua atunci când vremurile îți sunt potrivnice. Răbdarea de a sluji fără să întrebi când vei fi răsplătit. Și, mai ales, răbdarea de a lăsa națiunii timpul de a-și înțelege propria istorie.
Nu știu ce răspuns va da România, peste zece, douăzeci sau cincizeci de ani, întrebării despre forma sa de guvernământ. Dar cred că avem datoria de a le lăsa posibilitatea de a alege celor de după noi, cunoscând întreaga lor istorie, nu doar partea pe care comunismul și tranziția au permis-o. De aceea, pentru mine, faptul că Mihai I a lăsat moștenire unicul discurs istoric in 37 de ani de parlamentarism postdecembrist și că Familia Regală este încă aici, după 160 de ani de la venirea lui Carol I și după aproape opt decenii de la abolirea monarhiei, are o însemnătate care depășește nostalgia și ceremonialul. Înseamnă că o posibilitate a României a supraviețuit.
Ce rămâne după discursul Regelui
Am recitit de multe ori discursul Regelui din 25 octombrie 2011. Astăzi îl înțeleg mai puțin ca pe un discurs despre monarhie și tot mai mult ca pe un testament despre România. Nu știu ce ar fi spus Regele Mihai despre fiecare dintre crizele ultimilor ani. Și cred că ar fi greșit să-i împrumutăm, după moarte, opiniile noastre politice. Nu știm ce ar fi spus despre un guvern sau altul, despre un partid sau altul, despre un politician sau altul. Dar știm după ce criterii ar fi judecat.
Ni le-a spus: Legea, instituțiile, etica, competența, iubirea de țară, memoria, demnitatea, datoria.
Acestea sunt cuvintele care fac discursul său atât de actual după cincisprezece ani. Și există o imagine la care mă întorc mereu. La 25 octombrie 2011, un om de 90 de ani stătea la tribuna Parlamentului. În spatele lui se aflau aproape toate tragediile secolului XX românesc. În fața lui se afla o Românie democratică, europeană și liberă, cu toate imperfecțiunile ei. Ar fi putut privi înapoi cu resentiment. A ales să privească înainte. Și a spus că România nu este o moștenire pe care am primit-o de la părinții noștri, ci o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri. Cred că aici se află întregul Rege Mihai. Omul căruia i se luase țara vorbea despre obligația noastră de a o da mai departe. Omul căruia i se luase puterea vorbea despre responsabilitatea celor care o aveau. Omul căruia i se răpiseră aproape cincizeci de ani din viața românească nu cerea nimic pentru sine, ci ne cerea să ne gândim la cei care încă nu se născuseră. Acesta este triumful datoriei. Iar când mă gândesc astăzi la Regele Mihai, după acești 15 ani atât de plini de crize și neliniști, cred că avem nevoie și mai multă de memoria și de amintirea de Regele Mihai. Nu pentru a-l transforma într-o icoană inofensivă a trecutului. Nu pentru nostalgie. Și nici măcar numai pentru a ne aminti de monarhie. Avem nevoie de el ca termen de comparație.
Pentru a ne aminti că se poate conduce fără ură. Că se poate avea autoritate fără aroganță. Că patriotismul nu are nevoie de dușmani. Că poți pierde puterea fără să-ți pierzi demnitatea. Că poți fi nedreptățit fără să faci din revanșă un program de viață. Și că serviciul față de țară nu începe odată cu dobândirea unei funcții și nu se termină atunci când funcția dispare.
Regele Mihai nu ne-a lăsat o rețetă politică. Ne-a lăsat o măsură. Iar măsura aceasta este incomodă tocmai pentru că nu poate fi relativizată prin ideologie, partid sau conjunctură. Ea întreabă fiecare generație de conducători dacă puterea pe care a primit-o a făcut-o mai responsabilă sau doar mai puternică; dacă instituțiile au fost servite sau folosite; dacă interesul țării a fost pus înaintea interesului personal; dacă România pe care o lăsăm mai departe este mai demnă decât aceea pe care am primit-o. Poate că acesta este sensul ultim al unei vieți care a cunoscut atât de mult sacrificiu. Regele Mihai nu a triumfat recuperând ceea ce îi fusese luat. A triumfat pentru că cei care i-au luat Tronul nu au reușit să-i ia datoria. Cei care l-au umilit nu au reușit să-i ia demnitatea. Iar istoria, care îl învinsese de atâtea ori în timpul vieții, nu a reușit să-l învingă în memorie.
Traiectoria personală a lui Mihai I și discursul său unic sunt lucruri și istorii greu de reprodus în logica obișnuită a vieții politice. Nu pentru că oamenii politici ar fi incapabili de altruism sau de serviciu public, ci pentru că instituțiile din care provin funcționează după o altă măsură a timpului. Mandatul cere rezultate imediate, competiția cere victorie, partidul cere mobilizare, alegerile cer voturi. Coroana, atunci când își înțelege menirea, lucrează cu o altă unitate de măsură: continuitatea. Funcțiile trec. Puterea trece. Gloria trece. Chiar și nedreptatea, oricât de definitivă pare, trece. Datoria rămâne. Și poate că acesta este, după cincisprezece ani, adevăratul testament al discursului Regelui Mihai din Parlament: o țară nu este salvată numai de instituțiile pe care le construiește, ci și de caracterul oamenilor care le servesc. Iar România pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri va trebui, într-o zi, restituită.
__________________________________________________________________
Discursul Regelui Mihai în Parlamentul României în 25 Octombrie 2011
Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,
Sunt mai bine de şaizeci de ani de când m-am adresat ultima oară naţiunii române de la tribuna Parlamentului. Am primit cu bucurie şi cu speranţă invitaţia reprezentanţilor legitimi ai poporului.
Prima noastră datorie astăzi este să ne amintim de toți cei care au murit pentru independenţa şi libertăţile noastre, în toate războaiele pe care a trebuit să le ducem şi în evenimentele din Decembrie 1989, care au dărâmat dictatura comunistă. Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru.
Ultimii douăzeci de ani au adus democraţie, libertăţi şi un început de prosperitate. Oamenii călătoresc, îşi împlinesc visele şi încearcă să-şi consolideze familia şi viaţa, spre binele generaţiilor viitoare. România a evoluat mult în ultimele două decenii.
Mersul României europene de astăzi are ca fundament existenţa Parlamentului. Drumul nostru ireversibil către Uniunea Europeană şi NATO nu ar fi fost posibil fără acţiunea, întru libertate şi democraţie, a Legislativului românesc de după anul 1989.
Dar politica este o sabie cu două tăişuri. Ea garantează democraţia şi libertăţile, dacă este practicată în respectul legii şi al instituţiilor. Politica poate însă aduce prejudicii cetăţeanului, dacă este aplicată în dispreţul eticii, personalizând puterea şi nesocotind rostul primordial al instituţiilor Statului.
Multe domenii din viaţa românească, gospodărite competent şi liber, au reuşit să meargă mai departe, în ciuda crizei economice:micii întreprinzători şi companiile mijlocii, tinerii şi profesorii din universităţi, licee şi şcoli, cei din agricultură.
Încearcă să-şi facă datoria oamenii de artă, militarii, diplomaţii şi funcţionarii publici, deşi sunt puternic încercaţi de lipsa banilor şi descurajaţi instituţional. Îşi fac datoria faţă de ţară instituţii precum Academia Română şi Banca Națională, deşi vremurile de astăzi nu au respectul cuvenit faţă de ierarhia valorilor din societatea românescă.
Sunt mâhnit că, după două decenii de revenire la democraţie, oamenii bătrâni şi cei bolnavi sunt nevoiţi să treacă prin situaţii înjositoare.
România are nevoie de infrastructură. Autostrăzile, porturile şi aeroporturile moderne sunt parte din forţa noastră, ca stat independent. Agricultura nu este un domeniul al trecutului istoric, ci al viitorului. Şcoala este şi va fi o piatră de temelie a societăţii.
Regina şi cu mine, alături de Familia noastră, vom continua să facem ceea ce am făcut întotdeauna:vom susţine interesele fundamentale ale României, continuitatea şi tradiţiile ţării noastre.
Nu m-aş putea adresa naţiunii fără a vorbi despre Familia Regală şi despre importanţa ei în viaţa ţării. Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenţei, suveranităţii şi unităţii noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, şi a Naţiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate şi modestie.
Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,
Instituţiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci şi de etică, simţ al datoriei. Iubirea de ţară şi competenţa sunt criteriile principale ale vieţii publice. Aveţi încredere în democraţie, în rostul instituţiilor şi în regulile lor!
Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie. Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil şi generos.
În anul 1989, în ajutorul României s-au ridicat voci cu autoritate, venind de pe toate meridianele globului. Ele s-au adăugat sacrificiului tinerilor de a înlătura o tiranie cu efect distrugător asupra fiinţei naţiunii.
A sosit momentul, după douăzeci de ani, să avem un comportament public rupt complet şi definitiv de năravurile trecutului. Demagogia, disimularea, egoismul primitiv, agăţarea de putere şi bunul plac nu au ce căuta în instituţiile româneşti ale anului 2011. Ele aduc prea mult aminte de anii dinainte de 1989.
Se cuvine să rezistăm prezentului şi să ne pregătim viitorul. Uniţi între noi şi cu vecinii şi fraţii noştri, să continuăm efortul de a redeveni demni şi respectaţi.
Am servit naţiunea română de-a lungul unei vieţi lungi şi pline de evenimente, unele fericite şi multe nefericite. După 84 de ani de când am devenit Rege, pot spune fără ezitare naţiunii române:
Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate şi democraţie, sunt identitatea şi demnitatea. Elita românească are aici o mare răspundere.
Democraţia trebuie să îmbogăţească arta cârmuirii, nu să o sărăcească. România, ca şi toate ţările din Europa, are nevoie de cârmuitori respectaţi şi pricepuţi.
Nu trebuie niciodată uitaţi românii şi pământurile româneşti care ne-au fost luate, ca urmare a împărţirilor Europei în sfere de influenţă. Este dreptul lor să decidă dacă vor să trăiască în ţara noastră sau dacă vor să rămână separaţi.
Europa de astăzi este un continent în care popoarele şi pământurile nu se schimbă ca rezultat al deciziilor politicienilor. Jurământul meu a fost făcut şi continuă să fie valabil pentru toţi românii. Ei sunt toţi parte a naţiunii noastre şi aşa vor rămâne totdeauna.
Stă doar în puterea noastră să facem ţara statornică, prosperă şi admirată în lume.
Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Mihai R.
About the Author
