The Dark Knight Rises, la fel ca orice bun film de acţiune, n-are nevoie de prea multe scuze, pretexte şi explicaţii ca să se întâmple: “evil guy” face el “vreo nasoală”; şi pe urmă, ”good guy” ia foc. Şi gata, începe filmul! Dar uneori, în mod cu totul excepţional, un film de acţiune mai izbuteşte să-ţi dea şi de gândit; iar în extrem, extrem de rare cazuri, un film de acţiune te atinge “acolo”, la cutiuţa cu inefabil, în acea “cutiuţă” în care, unii dintre spectatori îl păstrează cu preţiozitate chiar şi pe Shakespeare.
Aceia, deşi nu au vizitat The Globe, au citit una-două, hai trei, dintre piesele marelui dramaturg englez, iar cei mai mulţi dintre ei, chiar dacă nu au mers până acolo încât să-şi rupă dinţii în opera scrisă, au mai văzut câte ceva din opera pusă în scenă în teatru, film, sau TV.
Ei ştiu, astfel, că la “cutiuţă” nu intră orice şi oricine (deşi, în mod cu totul lăudabil, încearcă toată viaţa să mai înghesuie pe câte cineva acolo), şi mai ştiu şi că filmul de acţiune nu este sursa numărul unu pentru “cutiuţă”.
Cu toate acestea, regizorul englez Christopher Nolan lăsase impresia că după Inception ar încerca să facă nefăcutul, să ia adică cel mai bicisnic material cu putinţă, un personaj de benzi desenate, şi să îl transforme într-un dramă demnă de tragedia timpurilor noastre insuportabil de moderne. Şi, firesc, cei preocupaţi de acest gen de fleacuri au început să se întrebe: va reuşi?
Este Nolan un Shakespeare al filmului de acţiune?
Din această aşteptare a înmugurit apoi imensa curiozitate cu care oameni în toată firea s-au aşezat între cele enşpe boxe hi-fi de la Mall, aşteptând să fie profund şi surround impresionaţi. Şi aşa cum se întâmplă de obicei, tocmai aceşti oameni au fost printre primii dezamăgiţi. Ulterior, ei s-au autoblamat pentru credulitate şi s-au întrebat cum a fost posibil să nu înveţe nimic din lunga listă de experienţe cinematografice dezamăgitoare la care s-au supus atâta amar de vreme?
Pe scurt, ei au calificat The Dark Knight Rises drept o gogomănie tezistă, burduşită inutil cu drame psihologice de doi lei, obositoare prin insistenţa de a susţine un spectacol epopeic, aparent tensionat; de fapt, un film minor, incult, lipsit de adâncime şi de simţul, absolut necesar, pentru nemaivăzut.
Trebuie spus însă că acest gen de spectatori nu sunt importanţi, nici pentru Mall, nici pentru Hollywood, nici pentru ceea ce ne place să numim “mainstream”.
Mai importanţi sunt aceia, mult mai mulţi, aceia care, cu părere de rău, au scos acum doi ani Die Hard 3 din topul filmelor de acţiune şi au aşezat în locul lui Inception. Ei sunt cei care se pricep ”la d-astea”, pe de-o parte fiindcă se ţin la curent, pe de altă parte fiindcă nu văd nimic rău în eticheta “comercial”. Ba chiar dimpotrivă, ei sunt foarte dispuşi să cumpere toate filmele care poartă această etichetă, cu condiţia să îi ţină lipiţi în scaune pentru orice perioadă cuprinsă între 80 şi 300 de minute.
Acest intersant grup de indivizi a îmbrăţişat The Dark Knight Rises, formulând însă şi câteva observaţii competente, unele dintre ele meritând chiar menţionate. De exemplu, ei spun că totul e absolut ok, ca spectacol, mai puţin “scenele de anarhie”, care au două mari probleme.
Prima, că seamănă cu scenele similare din toate filmele categoria B, care la rândul lor provin toate din Doctor Jivago.
A doua, că tâmpiţii de americani, când spun “anarhie”, spun, automat, “comunism”, ceea ce e, de fapt, o prostie.
Aceşti experţi au mai semnalat şi că chestia cu budismul e cam prea de doi lei pentru această fază în care a ajuns azi, în 2012, Batman; dar că, dacă e să fie un Shakespeare al filmelor de acţiune, ăla nu poate fi decât Nolan, deşi tot ei au recunoscut că n-au citit şi nici n-au văzut ecranizări după Shakespeare, însă îşi cam pot imagina.
În final, să ne oprim şi la comentariile unei alte categorii de spectatori, cea mai largă dintre toate, aceea în care se află spectatorii prevăzuţi cu un buton în creştet, buton care, odată apăsat, declanşează la ei dorinţa de a cumpăra chestii, buton folosit cu precădere de corporaţiile americane, corporaţii printre care se află şi Warner Bros. De regulă, din această categorie fac parte cei care nu ştiu cine-a fost Shakespeare, nici cine-i Nolan, dar ştiu exact cine-i Batman şi unde locuieşte. Probabil că te vei bucura să afli că cei mulţi din această categorie au apeciat total şi fără rezerve The Dark Knight Rises!
Şi nu în multe cuvinte, de fapt, într-un singur cuvânt (dar bine găsit), aceşti spectatori au caracterizat filmul aşa: “Tare!”
The Dark Knight Rises Trailer
FILM
The Dark Knight Rises: între Nolan și Shakespeare OPINIE
