Gică Popescu nu ocupă un loc pe podiumul celor mai mari români. Da, este adevărat, este plasat undeva, acolo, sus, dar nu este chiar acolo, la vârf, în top zece. Modest și sobru, Gică Popescu nu ameninţă poziţiile primilor 10 din 100 cei mai mari români, nu stă lângă nume ca Vadim, Becali, mareşalul Antonescu şi Ceauşescu.
Dar Gică nu se poate plânge. Apariţia de băiat rezonabil, „simţit”, figura de om serios, precum şi căpitănia naţionalei (o dată căpitan, întotdeauna căpitan) îi asigură un loc confortabil în admiraţia românilor, nici prea-prea jos, nici foarte-foarte sus. Numele lui poate declanșa o discuție despre o grațiere, dar nu chiar o grațiere. E valoros, da; dar nici chiar așa. Are o istorie mare. Din păcate, este neactualizată corespunzător.
Astăzi, valoarea lui Gică Popescu se stabilește, în primul rând, prin comparaţie.
De exemplu, faţă de un Mitică Dragomir, Gică Popescu pare un înger. Faţă de Hagi, are şut, dar n-are geniu. Astfel, prin comparaţie cu unul şi cu altul, statura sa publică, de om serios, care tace şi face, a crescut aproape de la sine, în funcţie de ratingul celor aflaţi mai sus şi mai jos în clasament.
De aceea, când a venit condamnarea lui Gică, opiniei publice i s-a părut, cumva, nedrept, deşi, cam tot aşa, prin comparaţie. Faţă de Nadia (impecabilă figură publică), Gică Popescu pare vinovat, fiindcă, se gândeșete omul obișnuit, la cât s-a frecat de „mafia FRF”, ceva s-o fi luat şi pe hainele lui, cu siguranţă. Dar faţă de Becali, Gică Popescu pare nevinovat, fiindcă poporul a presupus dintotdeauna că Becali minte cum respiră şi, pe cale de consecinţă, probabil că fură cum poate. Aşa încât nu-i de mirare că românii au sentimente amestecate faţă de condamnarea lui Gică Popescu.
Mulţi sunt tentaţi să dea vina pe anturaj: oare poţi să nu încalci legea dacă te mişti între alde Copos, Borcea & compania?
Probabil că poţi. Dar probabil că ar fi foarte greu.
Fiindcă este o vorbă: trebuie să urli ca lupii dacă vrei să mergi cu ei. Exact asta a făcut şi Gică Popescu, şi exact aceasta trebuie să fie şi interpretarea noastră: poate că Gică Popescu nu este un lup, însă, de-nhăitat, s-anhăitat cu ei.
Aşa că este drept să urle cu ei până la capăt.
EDITORIAL
Dreptate până la Gică!
de Dan Ostaşu
