Perete gol, alb. Vopseaua lavabilă este singura operă pe care bătrânele ziduri ale acestei acestei clădiri, cândva prestigioase, o mai pot tolera. Mocheta de un albastru-milițian privește cu iubire, dar fără speranţe, spre plinta scorojită, știind că nu va ajunge s-o întâlnească în veci, asemenea unui Romeo atins, ca şi Julieta sa, de foarfeca nemiloasă a unui destin ucigător. Dacă mai socotim și tavanul îngălbenit de fumul unor țigări nervoase și proaste, iată decorul complet.
În acest spaţiu sacru al damnării la ieftinătate, între aceste norme locative arbitare stabilite de un zugrav prost plătit, cineva a adus o bucată neagră de birou din PFL acoperit cu autocolant negru și șase scaune din plastic verde, trezite brusc din somnul pe care îl furau în debaraua de la subsol, în așteptarea frumoaselor zile când se va deschide terasa de vară.
Puțin mai târziu, șase funduri culte pângăresc praful de pe scaune, deschizând evenimentul unei lansări de carte. Scriitorul, vedeta momentului, fost ministru, spune: „Marea literatură se scrie despre oameni simpli a căror viaţă poate fi o epopee“.
Puținul public îndură afirmația cu un zâmbet grafic, înțelegând, desigur, că scriitorul scrisese o epopee despre oameni simpli și dorea să comunice tuturor că, fără nici un echivoc, cartea nou lansată conține mare literatură. Final. Aplauze.
Un critic de carte, celebru pentru machiavelismul său social, se îndreaptă spre Scriitor, îi întinde o mână ipocrită ca o cătuşă de hârtie, și îi spune: ”Felicitări, Varujane!”, dar gândind ”Tolstoi se răsucește-n în groapă.”
Așa este viața amărâtă a scriitorului român. Un colț de sală, o mochetă, un perete, șase scaun de plastic și ceva bunăvoință, câtă se mai găsește.
Iată, mai jos, poza de la acest eveniment, pentru cazul în care credeați că ce-am scris mai sus este literatură, și nu lista de inventar.
EDITORIAL
Epopeea marii literaturi a lui Vosganian, sau epopeea oricui mai are curaj să scrie
de Radu Axinte
Foto: Adevărul
