I fought the law and the law won” (M-am luptat cu legea și legea a învins). Melodia lui Bobby Fuller din 1966 (sau The Clash din 1979, cum preferi) îmi răsună în urechi de fiecare dată când trec pe lângă cortul electoral al lui Nicușor Dan și citesc mesajul ăla nefericit, ”De 10 ani lupt pentru București”. Slab mesaj. Ca fost om de publicitate, nu mă pot abține, citesc d-astea fără să vreau, aș vrea să nu le văd, dar e prea târziu, răul a fost făcut, am rămas atent pe viață. Încă și mai rău este că îmi vine mereu să adaug ceva, să nu las sloganul așa, în aer, confuz, neterminat, iar completarea logică în acest caz mi se pare că ar fi ”De 10 ani lupt pentru București și Bucureștiul m-a învins”, sau ”De 10 ani lupt pentru București și degeaba”. Alt cuvânt nefericit: ”luptă”. Ăsta îmi amintește nu doar de Gorghiu, care ”se luptă cu PSD” de dimineața până seara, ci, chiar de activistul sovietic, fiindcă numai ăsta are, n-are treabă, are, n-are cu cine, el se luptă. Lupta ”pentru București” este, oricum, fandaxie pură, orașul ăsta fiind, încă de la înființare, doar o ficțiune sublimă, spre deosebire de bucureșteni, care sunt reali. De ce nu se luptă Nicușor Dan mai bine ”pentru bucureșteni” sau, și mai bine, ”alături de bucureșteni”? Nu știu. A ales să lupte ”pentru București”, iar eu nu-l cred. Nu pot să uit că și-a scos cortul în stradă la scurt timp după tragedia de la Colectiv și nici că și-a scos bannerele în oraș laolaltă cu alți hoți de start, cu mult înainte de începerea campaniei (cum ar fi, de exemplu, azi). Mie asta nu-mi spune că face guerila marketing, ci că s-a contaminat de șmecherie, cea mai nouă fiind asta de acum, să scoți pe trotuar corturile alea care stau goale și afișează fețe, sigle și slogane. Nu știu alții cum sunt, dar pentru mine, candidatul la primărie care ocupă prăpăditele noastre de trotuare cu ego-ul său în formă de cort de măsurat tensiunea, s-a descalificat din start. De când s-a mutat la cort, Nicușor Dan nu mai este un outsider ambițios, inteligent și caftangiu, ci a intrat în plutonul de candidați oportuniști, alături de gălăgioasa Firea, de jemanfișistul Orban, de inegalabilul Columbeanu și de toți ceilalți rapsozi ai dudei. Nicușor Dan, eternul candidat. Ce-i lipsește lui Nicușor Dan ca să-l iau în serios și să mă gândesc la el ca la unul care ”ar putea fi”? Sânge. Nu dă semne că ar avea sânge-n el, așa cum Firea n-are fond și cum Orban n-are spinare. Nu-s mofturos, nu aștept un Bloomberg (primarul New York-ului) la primăria Capitalei, dar măcar un capitalist cât de cât, unul care să fi pus pe picioare (pe bune, nu pe șpăgi)măcar o covrigărie la viața lui, asta da, aș vrea. Dar mie, Nicușor Dan îmi miroase a chițibușar anonim și a mutulică trist, a moartea inspirației, a Emil Constantinescu care pică-n bot la primul contact cu mingea de fotbal. Nu-l simt ca fiind capabilul ăla de anvergură care să facă tabula rasa în cloaca administrativă, care să aibă discurs și aplomb la întâlnirea cu capitaliștii veroși din real estate, care să joace politicienii pe degete ca să-i iasă o lege bună pentru noi, bucureștenii. Nu, omul nu-i un ignorant, dar pare născut ignorat, are genă de mirat, de veșnic contrariat, bântuit de țâfne solitare, un domprofesordin cancelaria tăcerii a lui Iohannis, probabil bine intenționat, dar, la fel ca și Iohannis, complet lipsit de mușchiul care mișcă munții, precum și de voinicia de a înfige steagul în vârf la ceva. Unde îl văd pe Nicușor Dan peste încă zece ani? Tot la cort, cu mesajul ”De 20 de ani lupt pentru București”. Și este logic să fie așa, fiindcă, în sinea sa, Nicușor Dan, candidatul cu două nume mici, nu vrea să învingă. Nici n-ar ști cum. Modest din fire, el doar luptă.
