Fiecare eveniment de decernare a premiilor Oscar îmi provoacă aceeași mare nedumerire. Cum este posibil ca o industrie are are o influență atât de mare asupra fiecărui locuitor al planetei, care rulează miliarde și miliarde de dolari anual, având acces la cele mai avansate creiere şi tehnologii existente, putând selecta și angaja cu uşurinţă cele mai valoaroase resurse artistice de pe planetă, listează, la finalul unui an doar câteva filme de valoare, dintre care, sincer, poate doar trei ar merita, de fapt, să fie incluse în lista celor mai bune filme din 2013? Raportul dintre volumul financiar al producției de film de la Hollywood și valoarea artistică netă este complet dezechilibrat, sau cum ar spune românul, s-au scremut munții și-a ieșit un șoarece; sau cum ar spune evreul, n-am avut câştig (artistic, în acest caz), dar ce rulaj am avut!
Această situaţie îmi spune ceva despre filosofia corporațiilor de la Hollywood, și într-un sens mai larg, despre filosofia tuturor corporațiilor. Nu sunt copil, și nici cine știe ce idealist, și înțeleg perfect că lumea este o piață, că Hollywood-ul produce și distribuie filme pentru toată lumea și în toată lumea (de exemplu, Iron Man 3 a încasat de două ori mai mulți bani în afara SUA, decât în SUA), ceea ce obligă producătorii să simplifice și să standardizeze, astfel încât un film să poată fi înțeles, atât într-o capitală europeană, cât și într-un baracă din Africa. Dar chiar și așa. Pare că Hollywood-ul nu doar că nu a fost capabil să producă valoare artistică pe măsura anvergurii sale, dar a și renunțat complet la idee.
Cine le-a văzut, știe; filmele nominalizate sunt bunicele, dar mult prea modeste pentru a reprezenta miliardele de dolari rulate de Hollywood în 2013. 12 Years a Slave, Nebraska, Captain Phillips, Philomena, Dallas Buyers Club și Her, pot fi, ca un maxim, acceptabile pentru zona valorică de mijloc a unui festival, deși, dacă mă gândesc mai bine, 12 Years a Slave, nu ar trebui să fie nici măcar acolo, atât de slab este. De aceea, includerea lor între filmele suspecte de a ascunde vreo valoare artistică semnifcativă și reprezentativă pentru un an cinematografic înseamnă, pur și simplu, o resemnare, sau poate și mai rău, o agresiune, un gest aproape dictatorial, prin care corporațiile par că ne spun ”asta este valoare adevărată, nu pentru că este, ci pentru că așa zicem noi”.
Sau poate că, dimpotrivă, este vorba doar despre o simplă neputință, și atunci mesajul corporațiilor ar fi ca o ridicare din umeri: ”ne pare, rău, atât s-a putut”.
Mi se pare periculoasă acestă atitudine. Mă pune în gardă. Ca și consumator de film, de fapt, ca și consumator de orice, devin din ce în ce mai suspicios în legătură cu organizațiile care, deși sunt conștiente că ne influențează viața într-o atât de mare măsură, nici măcar nu se mai străduiesc să o facă bine.
Şi nu doar că nu se mai străduiesc să dea tot ce au mai bun, dar nici măcar nu se mai străduiesc să lase impresia că încearcă.
EDITORIAL
Oscar 2014: s-au scremut munții și-a ieșit un șoarece
