Om şi animal! Ce conflict puternic! Ce luptă! Cum se zbate, adesea zadarnic, omul modern să se distanţeze de gregaritatea sa intrinsecă! De exemplu, Oţil, cea mai mare vedetă masculină minoră de la noi. Un greşit înţeles, în fond.
Scurt bio.
Aproape celebru, Oţil devine celebru în full odată ce devine piţiponcul unei celebre consacrate, vorbim aici de marota umană a doamnei Marin, Răduleasca. Dar, vai, piţiponcia nu durează, nici la bărbat,nici la femeie. Da, piţiponcia masculină sau cea feminină sunt diferite în multe feluri, dar un singur lucru îl au în comun: efemerul.
Naiv, Oţil o cere pe Marea Rădulească de soţie. Flitul nu întârzie şi suferinţa loveşte în plin piţiponcul venit de pe coasta de vest ţării să se căpătuiască în oraşul tuturor decepţiilor, am numit aici peronul 3 din Gara de Nord.
Oţil e om, dar suferă ca un animal, ca un câine programat eronat, întâi la eutanasiere şi abia apoi la castrare. Din fericire, suferinţa provoacă o înălţare spirituală.
Din păcate, sunt şi excepţii.
Oţil e una.
Rănit în piţiponcie, Oţil se întoarce împotriva piţiponcismului, înfierând piţipoancele, dezlănţuind asupra lor un sarcasm amar:”Mie îmi plac pițipoancele. Eu, dacă aș avea timp de animale, nu mi-aș lua nici câine, nici pisică, mi-aș lua pițipoancă”.
Ca să nu părem părtinitori (deşi suntem) am întrebat o piţipoancă ce crede despre declaraţia segregatoare a lui Oţil, în care afirmă că piţipoancele sunt animale, întrebând-o direct ce părere are despre un astfel de om.
”Cine zice ăla e.”, a răspuns piţipoanca.
Şi a adăugat: ”Un bou.”
Quod erat demonstrandum!
PAMFLET & SATIRĂ
Un piţiponc
