Pentru a scăpa din „Capcana Ormuz” a Iranului – o criză a transportului de petrol, gaze naturale și produse petrochimice care va continua să producă pagube în economia globală în lunile și anii ce vor urma – Occidentul trebuie să revină la o soluție la care a apelat de mai multe ori în ultimii 70 de ani. Crizele din trecut au arătat că ingineria este mult mai eficientă decât diplomația, de fiecare dată când o țară din Orientul Mijlociu a blocat puncte cheie de-a lungul principalelor căi de tranzit al petrolului pentru a pune presiune pe statele occidentale, se arată într-o analiză Foreign Policy.
Cu excepția cazurilor puțin probabile în care regimul de la Teheran se va prăbuși sau se va ajunge la o rezolvare diplomatică rapidă a crizei din Golful Persic, Occidentul se află în fața celei mai mari provocări la adresa securității sale energetice de la războaiele arabo-israeliene din anii ‘50, ‘60 și ‘70.
De fiecare dată când un adversar a blocat o cale navigabilă sau a sabotat conducte, companiile petroliere din Occident, țările afectate de criză și investitorii europeni au găsit soluții ocolitoare, precum construirea unor petroliere mai mari sau a unor noi conducte.
Occidentul și aliații săi pot folosi aceeași logică astăzi prin construirea unor noi coridoare energetice înspre Mediterana pentru a conecta importatorii din Europa la petrolul blocat în Golful Persic și pentru a distruge atuul principal al Iranului în criza declanșată de închiderea Strâmtorii Ormuz.
Primul pas ar putea fi restaurarea sistemului de conducte dintre Irak și Turcia și dezvoltarea unei rute energetice trans-arabe care să lege rezervele de petrol din Golful Persic de coasta mediteraneeană, potrivit lui John V. Bowlus, fondator și director al firmei de consultanță Energy Straits.
Crize rezolvate prin ingeniozitate inginerească și rațiune strategică
Când președintele egiptean Gamal Abdel Nasser a blocat Canalul Suez, iar Siria a sabotat conductele operate de Iraq Petroleum Company, ca răspuns la atacurile lansate de Israel, Marea Britanie și Franța în 1956, Statele Unite și alți producători din emisfera vestică, în special Venezuela, au redirecționat livrările de petrol înspre Europa.
În plus, companiile petroliere anglo-americane au început să cumpere vase petroliere mai mari, ceea ce a făcut ca ruta ce trece prin Capul Bunei Speranțe să devină viabilă din punct de vedere comercial pentru prima dată în istoria comerțului cu petrol.
SUA, Marea Britanie și mai multe țări din Orientul Mijlociu au discutat despre construirea a șase conducte, inclusiv o schemă ambițioasă de transport al petrolului din Iran și Kuweit prin Irak și până într-un terminal din Turcia.
În același timp, Israelul a construit o conductă improvizată din Eilat până la Marea Mediterană, care avea să devină mai târziu conducta Eilat-Ashkelon.
Proiectul mai extins a fost abandonat între timp, după ce forțele israeliene s-au retras din Peninsula Sinai și Canalul Suez a fost redeschis în martie 1957, dar ingeniozitatea inginerească și rațiunea strategică care au stat la baza acestor planuri nu au fost ignorate.
Zece ani mai târziu, Egiptul a blocat din nou Canalul Suez, de această dată prin scufundarea a 15 vase comerciale, în timp ce alte state arabe au impus un embargo petrolier împotriva Israelului și aliaților săi.
Din nou, însă, producătorii de petrol non-arabi au avut o capacitate de producție suficient de mare pentru a compensa cantitatea pierdută, iar embargoul a fost ridicat în luna septembrie.
Rezerve strategice, rute ocolitoare și petroliere mai mari
Evoluția transportului de petrol reprezintă cheia rezolvării rapide a acestei crizei. Companiile petroliere și țările producătoare de petrol au început încă din 1956 să introducă vase de dimensiuni foarte mari pentru transportul țițeiului, cu o capacitate de aproximativ 2 milioane de barili, însă tranziția a accelerat abia după 1967.
Aceste petroliere mari au protejat transporturile de petrol de naționalizare, au făcut ruta mai lungă în jurul Africii viabilă din punct de vedere comercial și au ajutat la continuarea aprovizionării Europei chiar și atunci când Canalul Suez nu a putut fi folosit.
După criza petrolieră din 1973 – embargoul impus de statele arabe împotriva țărilor care au susținut Israelul în timpul războiului de Yom Kippur – a dus la crearea rezervelor strategice și construirea unor petroliere încă și mai mari, cu o capacitate maximă de 3 milioane de barili.
Încă și mai importantă a fost construirea unor noi conducte: Irak și Turcia au finalizat conducta Kirkuk-Ceyhan în 1976, iar Egiptul a pus în funcțiune conducta Suez-Mediterana (Sumed) în 1977.
În timpul războiului dintre Iran și Irak (1980-88), bombardamentele iraniene asupra terminalelor de export irakiene și atacurile ambelor armate asupra petrolierelor din regiune au făcut, pentru prima dată, ca tranzitul prin Strâmtoarea Ormuz să fie o alegere riscantă.
Ca răspuns, Arabia Saudită a finalizat conducta Est-Vest pentru transportul țițeiului înspre portul Yanbu de la Marea Roșie. Mai târziu, Emiratele Arabe Unite au construit conducta ADNOC până în Fujairah – un proiect finalizat în 2012, în urma noilor amenințări venite din partea Iranului.
Infrastructura este cea mai durabilă formă de descurajare strategică
Lecția este una foarte simplă: infrastructura este cea mai durabilă formă de descurajare strategică.
Pentru a lăsa Iranul fără atuul său principal, Washingtonul ar putea susține extinderea conductei Kirkuk-Ceyhan, pentru a transporta țițeiul extras din sudul Irakului și petrolul din nord-estul Siriei, și crearea unui coridor energetic trans-arab care să lege producția de petrol și gaze din Golful Persic direct de Mediterana – o reinventare a conductei trans-arabe din era Războiului Rece, potrivit lui Bowlus.
Turcia a propus alte două proiecte de lungă durată: o conductă trans-caspică pentru a aduce gaze naturale din Turkmenistan în Europa prin Azerbaidjan și un coridor energetic între Turcia și Qatar, care ar trece prin Arabia Saudită, Iordania și Siria.
Reactivarea conductei Kirkuk-Ceyhan ar fi proiectul cel mai ușor de realizat și ar putea transporta 1,6 milioane de barili de petrol pe zi, ocolind Strâmtoarea Ormuz. Acest obiectiv ar putea fi realizat în 12-18 luni.
Lecția ultimilor 70 de ani: crizele de tranzit sunt rezolvate de ingineri și investitori mult mai repede decât de soldați și diplomați.
Statele Unite și aliații lor ar putea trata finanțarea proiectelor de ocolire a Strâmtorii Ormuz ca pe un instrument geoeconomic suprem de descurajare – un semnal pentru Teheran că abilitatea sa de a ține ostatică economia globală poate fi subminată structural.
Editor : Raul Nețoiu
About the Author
