Un număr tot mai mare de oameni de știință cred că am ajuns într-un punct în care singura noastră șansă de a preveni catastrofele climatice din ce în ce mai intense este să folosim tehnologii din domeniul geoingineriei, precum iluminarea norilor, eliberarea sulfului în atmosferă sau folosirea unor oglinzi în spațiu – totul pentru a reduce cantitatea de radiație solară ce ajunge la suprafața Pământului.
Atlantropa: drenarea Mării Mediterane
În anii ‘30, inginerul german Herman Sörgel a propus construirea unui baraj în Strâmtoarea Gibraltar pentru a reduce nivelul Mării Mediterane cu până la 200 de metri.
Astfel, ar apărea zone mari de terenuri fertile, ceea ce, în concepția lui Sörgel, ar fi rezolvat o problemă veche care a provocat multe războaie în Europa.
Mai mult, Europa și Africa ar avea o sursă aproape nelimitată de energie electrică. Ideea a fost luată în considerare de mulți oameni la acea vreme, inclusiv mari ingineri care au proiectat un astfel de baraj uriaș.
Unii dintre ei au avertizat despre impactul pe care drenarea Mării Mediterane l-ar avea, spre exemplu, asupra canalelor din Veneția. Sörgel a promis „măsuri speciale” pentru a rezolva aceste probleme, potrivit The Guardian.
În mod surprinzător, planul Atlantropa a supraviețuit și după cel de-al Doilea Război Mondial și a fost discutat până în anii ‘60.
Planurile Uniunii Sovietice de modificare a naturii
Rușii au simțit mereu că nu sunt avantajați de condițiile climatice din țara lor. După cum a spus și climatologul american P.E. Lydolph, un expert în geografia URSS: „În general, țara duce lipsă de căldură.”
Inginerul sovietic P.M. Borisov a venit cu un plan pentru a rezolva această problemă. Soluția, în concepția lui, era creșterea temperaturii Pământului cu câteva grade prin construirea unui baraj în Strâmtoarea Bering, ceea ce ar fi dus la topirea banchizei din Arctica.
Era un proiect foarte ambițios; alți cercetători sovietici au spus că s-ar putea obține același efect prin excavarea unui canal prin dorsala Thompson-Wyville de pe fundul Oceanului Atlantic între Insulele Feroe și Scoția.
Astfel de idei mărețe au apărut în urma proclamării „marelui plan stalinist pentru transformarea naturii” în 1948, în urma căreia au fost luate în considerare diverse proiecte uriașe de inginerie pentru a face condițiile de mediu din Uniunea Sovietică mai productive și propice traiului.
La zeci de ani după moartea lui Stalin, astfel de idei erau în continuare discutate, cu toate că economiștii se opuneau unor astfel de cheltuieli exorbitante.
Explozii nucleare pentru salvarea planetei
Descoperirea puterii atomului a declanșat o puternică eră a tehno-optimismului. Cercetătorul american Harry Wexler credea că detonarea a 10 bombe cu hidrogen în ocean ar putea topi toată gheața din Arctica, însă a avertizat că acest lucru ar putea duce apoi la declanșarea unei noi ere glaciare, potrivit New York Times.
Rușii credeau că armele nucleare erau ideale pentru redirecționarea râurilor. Ei au detonat trei astfel de dispozitive în încercarea de a schimba cursul unor râuri ce se vărsau în Oceanul Arctic, însă au fost surprinși să constate că exploziile au creat un canal de doar 700 de metri.
Nivelul ridicat al radiațiilor și rezultatul dezamăgitor al detonării dispozitivelor nucleare au făcut imposibilă continuarea acestui proiect.
A doua „Lună”
Puține proiecte de geoinginerie au depășit faza de proiectare. Proiectul Znamia din anii ‘90 și-a atins inițial obiectivul – primul satelit a fost lansat cu succes – dar rezultatul final nu s-a ridicat la așteptări.
Conform planului cercetătorului rus Vladimir Sîromiatnikov, o oglindă uriașă lansată pe orbita terestră avea să redirecționeze razele Soarelui asupra regiunilor arctice din Rusia, transformând nopțile lungi din timpul iernii polare în zile.
Primul satelit lansat a luminat o suprafață de 5 kilometri pe Pământ. După ce al doilea set de oglinzi spațiale a rămas blocat în stația spațială MIR și Rusia a început să întâmpine probleme economice tot mai mari, la începutul anilor ’90, proiectul a fost abandonat.
Munți artificiali în Australia
Inginerul australian Laurie Hogan a propus construirea unui lanț muntos artificial în vestul Australiei pentru a schimba condițiile climatice din interiorul deșertic al țării.
Noul lanț muntos ar fi avut o lungime de 2.000 de kilometri, altitudini de până la 4.000 de metri și o lățime de 10 kilometri. Hogan a propus și construirea a 49 de orașe și 180.000 de ferme piscicole pe versanții noilor munți.
O analiză a planului lui Hogan a dezvăluit că pentru realizarea proiectului ar fi fost nevoie de o cantitate mult mai mare de rocă decât toată roca folosită în istoria omenirii.
Alte planuri au fost propuse pentru creșterea nivelului precipitațiilor, controlarea direcției de deplasare a uraganelor și folosirea vremii pentru a câștiga războaie – niciun proiect nu a produs rezultatele dorite.
Acum, omenirea are o alegere grea de făcut: să încercăm să găsim, totuși, o soluție de geoinginerie care să funcționeze sau să ne împăcăm cu ideea că va trebui să trăim într-un nou climat ostil.
Editor : Raul Nețoiu
About the Author
