Până acum câțiva ani, bătălia pentru gazele naturale din estul Mării Mediterane se dădea, în primul rând, pentru a stabili cine deține vastele zăcăminte din adâncuri, ceea ce a declanșat dispute legate de delimitarea apelor teritoriale între țări precum Turcia, Cipru, Grecia, Libia sau Egipt. Astăzi, însă, cursa se concentrează mai mult asupra deținerii infrastructurii necesare pentru a facilita comerțul cu energie, potrivit El Pais.
Cu alte cuvinte, accentul se pune pe afacerile ce pot fi făcute prin diversele servicii oferite, precum lichefiere și regazificare, conducte și instalații de depozitare, transport maritim și operațiuni portuare.
„Istoria Mediteranei de Est s-a schimbat de la ‘cine deține gazul’ la ‘cine controlează căile de acces pe piață?’” a explicat Cyril Widdershoven, din partea companiei de consultanță maritimă și energetică Blue Water Strategy.
Principalii competitori sunt Egiptul și Turcia, însă cele două țări au abordări diferite, potrivit expertului.
Egiptul are marele avantaj de a fi singura țară din regiunea de est a Mării Mediterane care are instalații de lichefiere a gazelor naturale, la Idku și Damietta, care pot exporta GNL la scară largă.
Nu oricine poate concura cu aceste instalații. Pentru a construi o astfel de infrastructură de la zero ar fi nevoie de aproape un deceniu și investiții între 6 și 10 miliarde de dolari, potrivit estimărilor.
Strategia Egiptului
Prin aceste două terminale din Egipt, Israelul exportă deja gaze naturale din cele două mari zăcăminte ale sale, Leviathan și Tamar. Și Cipru a semnat un acord cu Egiptul pentru reexportarea gazelor sale naturale
În afară de infrastructura GNL, Egiptul a investit în ultimii ani și în închirierea de platforme plutitoare de stocare și regazificare, având acum acces la șase astfel de nave multifuncționale.
Cu ajutorul lor, Egiptul poate inversa procesul de lichefiere, convertind gazul natural lichefiat importat înapoi în starea sa gazoasă. Egiptul a semnat un acord preliminar de aprovizionare a Libanului și Siriei cu gaze naturale.
Cu toate că strategia Egiptului pare foarte bună pe hârtie, ea se confruntă în realitate cu două mari provocări. În ultimii ani, importurile sale de gaze naturale din Israel au suferit din cauza conflictelor regionale declanșate în mod repetat.
Mai mult, declinul abrupt al producției interne de gaze și creșterea consumului intern forțează Egiptul să aloce aproape toate infrastructura de export înspre satisfacerea nevoilor domestice.
Strategia Turciei
În cazul Turciei, strategia de transformare a țării într-un centru regional pentru comerțul cu gaze naturale se bazează mai puțin pe infrastructura GNL și mai mult pe o abordare cât mai diversificată, care include un portofoliu larg de furnizori, creșterea fluxului prin gazoducte și a producției locale, o capacitate uriașă de stocare și o putere pe piață mai mare.
Poziția geografică a Turciei, o țară aflată între Rusia, Europa și Orientul Mijlociu, îi oferă Ankarei un mare avantaj.
Relațiile bune pe care le are cu Rusia și Iran, două țări producătoare de energie care au acces limitat la piața internațională, îi oferă Turciei o putere mai mare de negociere, având posibilitatea de a cere prețuri mai avantajoase și de a reexporta surplusul de gaze naturale.
Turcia are cinci terminale de regazificare și a investit mult în exploatarea propriilor sale zăcăminte din Marea Neagră. În ultimul an, Ankara și-a diversificat importurile și și-a consolidat poziția în rândul principalilor furnizori ai Europei.
Pentru Turcia, „adevărata provocare nu este infrastructura, ci credibilitatea”, a spus Widdershoven, întrucât „riscă să fie văzută drept un centru de redirecționare, în special, a gazului rusesc”.
Editor : Raul Nețoiu
About the Author
