Războiul dintre Statele Unite și Iran a intrat într-o etapă în care mecanismele care au limitat până acum șocul asupra piețelor energetice încep să cedeze. Atacurile asupra rutelor alternative de export, inclusiv asupra conductei Est-Vest a Arabiei Saudite și a infrastructurii din jurul Mării Roșii, cresc riscul unor noi întreruperi ale aprovizionării și al unei creșteri puternice a prețurilor petrolului. În acest context, o analiză susține că Washingtonul trebuie să revină la diplomație și să urmărească un acord care să pună capăt ostilităților și să protejeze principalele rute energetice ale regiunii, arată o analiză publicată de Foreign Affairs.
Timp de șase luni, războiul cu Iranul a fost perturbator, dar gestionabil. Strâmtoarea Ormuz a fost în mare parte închisă traficului maritim, blocând o rută de tranzit pentru aproximativ 20% din comerțul mondial cu gaz natural lichefiat și o proporție și mai mare din comerțul cu petrol. Prețurile au crescut, iar multe părți ale lumii s-au confruntat cu penurii de petrol și gaze, dar țările au găsit modalități de a contribui la stabilizarea pieței energetice globale. Atât Statele Unite, cât și Iranul s-au abținut de la atacuri excesiv de distructive asupra infrastructurii energetice vitale din regiunea Golfului. Părea că Washingtonul și Teheranul ar putea prelungi actualul impas, schimbând ocazional lovituri aeriene și atacuri asupra unor petroliere și instalații energetice izolate, fără a conduce lumea către o calamitate economică.
Nu mai este cazul. Războiul s-a extins acum la părți critice ale infrastructurii energetice a regiunii, inclusiv la chiar rutele care făceau posibilă compensarea blocajului din Strâmtoarea Ormuz. La jumătatea lunii septembrie, Strâmtoarea Bab el Mandeb – un punct de strangulare maritim de-a lungul rutei Mării Roșii, care reprezintă principala alternativă la transportul de petrol și gaze prin Strâmtoarea Ormuz – se află sub controlul houthiților, o grupare cu sediul în Yemen, aliniată cu Iranul. De asemenea, o dronă lansată de o miliție afiliată Iranului, care operează din Irak, a lovit conducta Est-Vest din Arabia Saudită, prin care regatul redirecționase o mare parte din exporturile sale de petrol. Atacul a scos temporar din funcțiune conducta.
Ca urmare, prețul petrolului a sărit de la nivelul de 70 de dolari pe baril, înregistrat în luna august, la 110 dolari pe baril în septembrie. Iar dacă restul infrastructurii energetice din regiune nu mai este ferită de atacuri militare, noi întreruperi ale aprovizionării ar putea ușor să împingă prețurile petrolului la 150 sau chiar 200 de dolari pe baril. O escaladare a luptelor dintre Arabia Saudită și houthiți, care a devenit un risc foarte real de când houthiții au lansat atacuri asupra orașelor saudite Riad și Yanbu săptămâna trecută, ar spori presiunea ascendentă asupra prețurilor. Dacă se va întâmpla acest lucru, o criză energetică care va arunca lumea în recesiune nu este departe.
Washingtonul trebuie să găsească acum o cale de ieșire din această situație insuportabilă. O jumătate de an de atacuri militare și măsuri de coerciție economică alternante nu au forțat Teheranul și partenerii săi să facă concesii și nu există niciun motiv să ne așteptăm ca aceste strategii – cu atât mai puțin amenințarea de a „anihila” Iranul, așa cum a făcut președintele SUA, Donald Trump, în discursul său de marți de la ONU – să-i determine să-și schimbe comportamentul astăzi. Nici Statele Unite și aliații săi nu ar putea proteja la nesfârșit infrastructura energetică și transporturile sub amenințarea atacurilor din partea Iranului și a altor actori ostili.
Cea mai puțin rea opțiune este revenirea la diplomație. Statele Unite trebuie să încerce să ajungă la un acord cu Iranul pentru a pune capăt războiului, un acord care să includă nu doar un armistițiu, ci și un plan pentru menținerea deschisă a căilor navigabile vitale, precum și măsuri care să determine Teheranul să respecte termenii acestuia. Washingtonul trebuie, de asemenea, să încurajeze Arabia Saudită să urmărească o soluție similară cu houthiții. Negocierea acestor armistiții va necesita concesii dureroase atât din partea Washingtonului, cât și a Riadului. Însă continuarea acestui război ar atrage un dezastru economic, iar acesta ar fi mult mai dureros.
Amortizarea șocului
La începutul războiului, mulți economiști și analiști se temeau că închiderea efectivă a Strâmtorii Ormuz ar provoca o criză energetică acută și o recesiune economică, sau chiar mai rău. Îngrijorările lor erau întemeiate. Înainte de începerea conflictului, aproape 20 de milioane de barili de țiței și produse rafinate treceau zilnic prin strâmtoare, alături de aproape o cincime din gazul natural lichefiat comercializat la nivel mondial. Până în august, exporturile de energie se situau la aproximativ jumătate din nivelul dinainte de război. În unele zile, mai puțin de zece nave traversau strâmtoarea – mult mai puține decât în timp de pace, când între 130 și 150 de nave comerciale efectuau traversarea în fiecare zi.
Cu toate acestea, sistemul energetic global s-a dovedit remarcabil de capabil să se adapteze la ceea ce Agenția Internațională pentru Energie (AIE) a numit „cel mai grav șoc al aprovizionării cu petrol din istorie”. Prețurile petrolului au crescut de la puțin peste 70 de dolari pe baril înainte de război la peste 125 de dolari în aprilie, dar apoi au scăzut din nou la niveluri cuprinse între 80 și 90 de dolari, unde au rămas până în această lună.
Unul dintre factorii care au menținut prețurile relativ stabile a fost producția suplimentară de petrol din afara Golfului. Statele Unite, Argentina, Brazilia, Canada și Guyana au contribuit împreună cu aproximativ 1,4 milioane de barili pe zi. Aceasta a înlocuit doar o mică parte din oferta lipsă din Golful Persic, dar fiecare baril a contat pe o piață din ce în ce mai restrânsă.
Utilizarea stocurilor a ajutat, de asemenea. În martie, cele 32 de țări membre ale AIE au autorizat eliberarea a 400 de milioane de barili din rezervele de urgență, cea mai mare reducere coordonată din istoria agenției și mai mult decât dublul recordului anterior de aproape 183 de milioane de barili eliberați în 2022, pe fondul războiului din Ucraina. De asemenea, comercianții și rafinăriile au apelat la stocurile comerciale pentru a înlocui o parte din petrolul lipsă din Golful Mexic și pentru a permite rafinăriilor să mențină producția de combustibil.
Cererea a scăzut, de asemenea, în special în Asia. O parte din această scădere a fost determinată de reacția consumatorilor la prețurile ridicate. China, cel mai mare importator de țiței din lume, a efectuat, de asemenea, o ajustare amplă și coordonată, care a dus la scăderea importurilor sale pe cale maritimă de la peste 11 milioane de barili pe zi înainte de război la puțin peste șapte milioane în luna august. Beijingul a apelat la rezervele sale de petrol de 1,4 miliarde de barili, rafinăriile chineze au redus cantitatea de țiței prelucrată, iar guvernul a impus restricții asupra exporturilor de combustibil pentru a păstra mai multă benzină și motorină pe piața internă. China a jucat din ce în ce mai mult rolul pe care analistul energetic Javier Blas l-a numit „importator de echilibru”: retrăgându-se de pe piață atunci când prețurile au crescut, a eliberat barili pentru alți cumpărători și a contribuit la prevenirea unor creșteri de prețuri și mai accentuate.
După șocul inițial al războiului, producătorii din Golf au găsit modalități de a ocoli Strâmtoarea Ormuz și de a-și exporta o parte din petrol. Emiratele Arabe Unite (EAU) au folosit o conductă care leagă câmpurile petroliere din interiorul țării de Fujairah, un oraș situat dincolo de strâmtoare. Arabia Saudită s-a bazat pe conducta sa Est-Vest, care transportă țiței din câmpurile petroliere din estul țării către portul Yanbu de la Marea Roșie. Pe parcursul unei mari părți a războiului, conducta a transportat între patru și cinci milioane de barili pe zi, devenind astfel cea mai importantă rută alternativă de export.
În cele din urmă, reținerea manifestată de părțile beligerante a menținut nivelul perturbărilor pe piețele energetice mult mai scăzut decât ar fi putut fi. Au mai avut loc totuși câteva incidente semnificative. În luna martie, Israelul a atacat zăcământul de gaze South Pars din Iran, după care Iranul a lansat atacuri asupra rafinăriei Ras Laffan din Qatar, punând în imposibilitate de funcționare aproximativ 17% din capacitatea de export a gazului natural lichefiat a Qatarului. Ar putea dura ani de zile până când instalația va redeveni pe deplin funcțională. Însă aceste atacuri s-au dovedit a fi excepții. Deși peste 80 de instalații energetice din întreaga regiune au fost lovite – inclusiv portul Ras Tanura din Arabia Saudită, rafinăria Sitra din Bahrain, mai multe rafinării din Kuweit, precum și complexul de gaze Habshan și instalațiile de export din Fujairah din Emiratele Arabe Unite – cea mai mare parte a infrastructurii regiunii a rămas intactă și operațională.
Acest lucru nu a fost o întâmplare. Iranul, Israelul și Statele Unite au evitat în mare măsură atacurile susținute asupra celor mai mari câmpuri petroliere, instalații de prelucrare, conducte și terminale de export din regiune, deoarece toate părțile aveau motive să se abțină. Având în vedere dificultatea de a se apăra împotriva dronelor, rachetelor și bombelor, atacurile la scară largă asupra infrastructurii critice ar fi avut probabil succes și ar fi atras represalii similare, lăsând pe toată lumea într-o situație mai proastă. Washingtonul, sub presiunea guvernelor arabe îngrijorate care se temeau de o astfel de escaladare, s-a abținut de la a lansa genul de atacuri masive asupra instalațiilor petroliere și de gaze ale Iranului cu care Trump a amenințat în repetate rânduri și a făcut presiuni asupra Israelului să dea dovadă de aceeași reținere.
Teheranul, la rândul său, a refuzat să atace instalațiile energetice vulnerabile ale vecinilor săi, deoarece știa că propriile sale instalații petroliere și de gaze, ultimul motor care mai alimenta economia iraniană, ar fi avut aceeași soartă. A fost echivalentul energetic al doctrinei distrugerii reciproce asigurate, care a adus stabilitate în impasul nuclear dintre SUA și Uniunea Sovietică în timpul Războiului Rece.
Mecanismele de control se clatină
Astăzi, mecanismele care au ținut sub control șocul energetic inițial încep să se clatine. Stabilitatea relativă a piețelor energetice a fost rezultatul mai multor ajustări extraordinare, nu un semn că sistemul energetic poate suporta la nesfârșit un război care continuă să scoată infrastructura din funcțiune. Țările au folosit deja cele mai rapide și mai puțin dăunătoare din punct de vedere economic instrumente disponibile pentru a stabiliza prețurile petrolului și gazelor. Acum, cu producția ușor de mobilizat deja operațională, rutele alternative de tranzit deja funcționale și rezervele pe cale de epuizare, le rămân la dispoziție puține opțiuni viabile.
Producția de petrol și gaze din afara Golfului va continua să crească, dar într-un ritm lent. Creșteri suplimentare ale ofertei ar necesita foraje suplimentare și investiții în noi conducte și alte infrastructuri, a căror dezvoltare ar dura ani de zile. Între timp, cea mai mare parte a capacității de producție de rezervă imediat disponibile la nivel mondial se află în Golful Persic, însă, în viitorul previzibil, exportatorii din această regiune nu vor avea acces la rutele de export. Este puțin probabil ca un alt producător important de petrol, Rusia, să contribuie cu mult. Țara a suspendat exporturile majorității produselor rafinate, iar propria sa infrastructură energetică a fost ținta unor atacuri în cadrul războiului cu Ucraina.
Este posibilă și o reducere suplimentară a cererii, dar numai cu un cost economic din ce în ce mai mare. China și alte țări importatoare au luat deja măsuri de economisire a combustibilului, au redus activitatea rafinăriilor, au recurs la surse alternative de energie, au eliberat rezerve și au absorbit creșterea prețurilor. O reducere și mai semnificativă a consumului de petrol și gaze ar duce probabil la închiderea fabricilor, la perturbări în transporturi și la o scădere a activității economice generale.
Cel mai grav este că rutele alternative pe care statele din Golf le foloseau pentru exportul de petrol sunt acum ținta atacurilor. După ce, săptămâna trecută, drone lansate din Irak de o miliție aliniată Iranului au lovit conducta Est-Vest a Arabiei Saudite, Riadul a fost nevoit să o închidă, retrăgând de pe piețe milioane de barili de petrol pe zi – până la patru la sută din oferta globală. Repunerea sa completă în funcțiune ar putea dura câteva zile sau chiar multe săptămâni. Chiar dacă pagubele pot fi reparate rapid, conducta poate fi oricând atacată din nou.
Mai mult, gruparea Houthi și-a consolidat poziția în jurul Mării Roșii. Până la jumătatea lunii septembrie, aceștia controlau cea mai mare parte a litoralului vestic al Yemenului, inclusiv orașul portuar Mokha, situat strategic, precum și insulele din și din jurul strâmtorii Bab el Mandeb. Grupul declarase în iulie un blocaj al transportului maritim saudit; acum îl poate impune amenințând navele cu drone, rachete și arme cu rază scurtă de acțiune. Nici Strâmtoarea Bab el Mandeb, nici Strâmtoarea Ormuz nu mai sunt sigure pentru petroliere, în special pentru cele care transportă petrol saudit.
Fără mijloacele necesare pentru a compensa o altă pierdere semnificativă a aprovizionării, cea mai recentă escaladare a războiului – și orice escaladare viitoare – riscă să provoace o criză energetică cu consecințe de anvergură. Penuria de motorină, care alimentează transportul rutier, agricultura, construcțiile, industria și o mare parte din transportul maritim global, se va răspândi rapid în întreaga economie. Reducerea aprovizionării cu gaz natural lichefiat va exercita presiune asupra piețelor de energie electrică și încălzire, mai ales pe măsură ce Europa se apropie de iarnă cu stocuri insuficiente de gaz. Penuria de îngrășăminte va crește costurile agricole și va pune în pericol recoltele viitoare. Trei sferturi din populația mondială trăiește în țări care depind de importurile de energie. Cu cât aceste țări rămân mai mult timp fără aprovizionarea esențială cu energie, cu atât economiile lor se apropie mai mult de o criză.
Povara nu va fi distribuită în mod egal. Țările mai bogate pot depăși ofertele celor mai sărace pentru aprovizionările limitate. Deja, multe țări dependente de importuri se confruntă cu penurii, presiune fiscală și, în unele cazuri, cu o alegere dificilă între reducerea subvențiilor pentru combustibili și riscul unor tulburări sociale sau menținerea acestora și slăbirea și mai mare a finanțelor publice. Băncile centrale de pretutindeni se confruntă cu o inflație ridicată ca urmare a costurilor mai mari ale energiei, dar o nouă majorare a ratelor dobânzilor ar împiedica creșterea economică, în special în economiile care se luptă deja să facă față penuriei de combustibil – penurie care alimentează în prezent protestele publice din Guatemala, Indonezia, Filipine, Portugalia și multe alte țări. Mai ales dacă atacurile asupra infrastructurii energetice se vor intensifica, temerea inițială că acest război regional ar putea genera instabilitate globală ar putea deveni în cele din urmă realitate.
Înapoi la masa negocierilor
Pentru a evita o criză economică pe scară largă, Statele Unite trebuie să-și regândească strategia. De aproape șapte luni, Washingtonul lansează atacuri asupra țintelor militare și a infrastructurii industriale și exercită presiuni economice asupra Teheranului prin sancțiuni și un blocaj naval. Cu toate acestea, regimul iranian nu dă semne că s-ar prăbuși sau că ar capitula. Guvernul său, dominat de veterani înverșunați ai Gărzii Revoluționare Islamice și în mare parte indiferent față de suferința populației iraniene, pare hotărât să continue lupta. Și există motive întemeiate să credem că poate face acest lucru, bazându-se pe asistența Rusiei și a Chinei, pe un flux redus de vânzări de petrol și gaze, precum și pe veniturile puse deoparte la începutul războiului, când administrația Trump a luat decizia greșită de a ridica unele sancțiuni. Pentru Statele Unite și partenerii săi, între timp, costurile economice și militare ale războiului devin inacceptabile. Prin urmare, este momentul să se exploreze din nou calea diplomației.
Washingtonul nu ar trebui să încerce doar să reînvie un memorandum de înțelegere pe care l-a negociat cu Teheranul în iunie. Acel acord nu impunea nicio restricție grupurilor afiliate Iranului care interferează acum cu infrastructura energetică și nici nu limita capacitățile Iranului în materie de rachete și drone. Acesta era, de asemenea, în favoarea Iranului, oferind Teheranului beneficii economice substanțiale, inclusiv accesul la un fond de reconstrucție de 300 de miliarde de dolari, ridicarea tuturor sancțiunilor și accesul deplin la activele înghețate, dintre care o mare parte ar trebui să rămână în posesia Statelor Unite ca mijloc de presiune în negocierile menite să limiteze activitățile nucleare ale Iranului. Cea mai bună cale de urmat ar fi să se o ia de la capăt sau, cel puțin, să se negocieze modificări ale termenilor acordului din iunie.
Indiferent de punctul de plecare, eforturile diplomatice reînnoite ar trebui să vizeze un armistițiu care să se extindă la atacurile asupra infrastructurii energetice din partea tuturor părților și a afiliaților acestora: Statele Unite, partenerii săi arabi și Israelul, precum și Iranul, houthiții și alte grupuri armate pe care Teheranul le susține în Irak și în alte părți. Washingtonul ar trebui să condiționeze încetarea focului de un angajament al regimului iranian de a nu modifica starea capacităților sale nucleare, dar, în același timp, să semnaleze Teheranului că o reacție militară a SUA la orice astfel de modificare ar viza doar instalațiile nucleare. Iranul ar beneficia, de asemenea, de o reducere a sancțiunilor, a cărei amploare urmează să fie negociată, de restituirea unor active înghețate și de un ajutor pentru reconstrucție, atâta timp cât respectă termenii acordului.
O parte din presiunea asupra comerțului energetic global s-ar atenua imediat: Statele Unite ar pune capăt blocadei asupra navelor iraniene, iar Iranul ar înceta toate operațiunile de minare în Strâmtoarea Ormuz și atacurile asupra petrolierelor care utilizează rutele sale maritime. În mod ideal, negociatorii ar putea, de asemenea, să elaboreze un plan pentru o autoritate de reglementare multilaterală care să supravegheze și să perceapă taxe rezonabile pentru tranzitul prin Strâmtoarea Ormuz. O reluare a tranzitului liber ar fi de preferat, dar este probabil ca o anumită structură de taxare să fi devenit inevitabilă, având în vedere că acordul din iunie a acceptat dreptul Iranului de a percepe plăți. Cel mai bun rezultat în acest moment ar fi un sistem la care să participe toate țările din Golf – inclusiv Bahrain, Iran, Irak, Kuweit, Oman, Qatar, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite –, în loc să se susțină regimul de guvernanță irano-oman susținut de aceste două țări.
Un acord doar între SUA și Iran nu ar elimina toate riscurile la adresa sistemului energetic regional. Teheranul probabil nu deține suficientă influență asupra grupării Houthi, relativ autonome, de exemplu, pentru a convinge acest grup să pună capăt acțiunilor militare împotriva Arabiei Saudite. Prin urmare, Riadul ar putea fi nevoit să încheie un acord separat de încetare a focului cu gruparea Houthi pentru a-și asigura pe deplin infrastructura energetică – o sarcină dificilă, având în vedere că disputa Arabiei Saudite cu această grupare este legată de războiul civil din Yemen, care durează de 12 ani. Orice acord ar trebui, aproape cu certitudine, să accepte participarea grupării Houthi la viața politică yemenită și să ofere grupării beneficii economice, inclusiv, eventual, o parte din veniturile din petrol ale Yemenului. Washingtonul ar trebui să facă presiuni asupra Riadului să negocieze înainte ca conflictul său cu gruparea Houthi să se agraveze și mai mult și să determine o creștere și mai mare a prețului energiei – sau să amenințe stabilitatea însăși a Arabiei Saudite.
Statele Unite ar avea de câștigat de pe urma încetării tuturor ostilităților din Golf. Prețurile la energie ar scădea rapid, atenuând penuria și presiunile inflaționiste. S-ar reduce pericolul unei escaladări care ar distruge infrastructura energetică a regiunii și ar arunca lumea în recesiune. Washingtonul ar putea să-și retragă cea mai mare parte a trupelor din regiune, să-și refacă stocurile de muniție și să înceapă să-și restabilească pregătirea militară. Iranul ar avea, de asemenea, ceva de câștigat: nu ar mai trebui să se teamă de atacuri devastatoare asupra propriei infrastructuri energetice și ar obține beneficii economice considerabile din reluarea vânzărilor de petrol și gaze și din colectarea de noi taxe de tranzit – fără a mai menționa ridicarea sancțiunilor, deblocarea activelor și ajutorul pentru reconstrucție care ar face parte dintr-un acord.
Dacă beneficiile unui armistițiu – și riscurile continuării luptelor – ar convinge atât Teheranul, cât și Washingtonul să se așeze la masa negocierilor este o altă întrebare. Ambele părți s-au arătat reticente să depună armele fără o victorie clară. Mai mult, factorii de decizie iranieni ar putea considera orice nou efort al SUA de a pune capăt războiului ca o dovadă a slăbiciunii americane și un motiv pentru a rămâne fermi pe poziții. Cu toate acestea, starea dezastruoasă a economiei iraniene, caracterizată de creștere negativă, inflație ridicată și prăbușirea monedei, ar putea face ca o ieșire diplomatică să devină atractivă pentru Teheran, în special în rândul elitelor care s-ar putea să fie deja îngrijorate de stabilitatea regimului lor.
Pentru a contribui la orientarea calculelor liderilor iranieni în direcția păcii, Statele Unite ar trebui să facă publice condițiile oricărui acord și să sublinieze beneficiile de care ar profita Iranul, cu scopul de a spori presiunea internă asupra regimului. De asemenea, ar trebui să solicite ajutorul Chinei pentru a exercita presiuni asupra Iranului în vederea ajungerii la un compromis – un rol pe care Beijingul ar putea fi dispus să îl joace pentru a reduce șansele unei escaladări care să ducă la o criză economică globală, ceea ce ar afecta și propria economie a Chinei.
Pentru a avea vreo șansă de a realiza vreunul dintre aceste obiective, administrația Trump trebuie să fie, de asemenea, dispusă să negocieze. Orice soluție diplomatică în acest moment ar expune-o la acuzații că Statele Unite au plătit un preț foarte mare pentru un rezultat care a lăsat țara și regiunea într-o situație mai proastă – iar Iranul într-una mai bună – decât înainte ca Washingtonul să inițieze războiul. O astfel de critică ar fi justă; nu există nicio modalitate de a justifica acest război. Dincolo de costurile economice și umane semnificative, conflictul a epuizat resursele armatei americane, a pus sub semnul întrebării capacitatea și disponibilitatea Washingtonului de a-și proteja partenerii și, probabil, a oferit Iranului și altor țări din regiune motive mai puternice pentru a dezvolta sau a achiziționa arme nucleare.
Însă administrația nu și-a lăsat decât puține alternative atractive, dacă nu chiar deloc. Continuarea luptelor sau exercitarea presiunilor economice asupra Iranului nu va duce, probabil, la un rezultat mai bun decât negocierea. Un război prelungit are șanse mai mari să ducă la ceva mult mai grav: prețuri la energie care vor crește și mai mult decât în prezent, ceea ce ar putea duce la un dezastru economic dacă Iranul, gruparea Houthi sau alte grupuri aliniate cu acestea ar distruge infrastructura energetică esențială, fie intenționat, fie din greșeală, din cauza unei erori de calcul sau a unui atac neautorizat.
Un acord negociat ar putea avea în final un avantaj politic pentru Trump. Unele critici ar fi inevitabile, dar sfârșitul războiului și prețurile mai mici la energie ar fi întâmpinate cu ușurare în Statele Unite și în mare parte a lumii – cu excepția, poate, a unor zone din Orientul Mijlociu, unde țările ar trebui să se confrunte cu un Iran mai puternic. Costurile pe termen lung ale războiului ar putea fi ignorate pentru o vreme, iar dosarul nuclear și alte chestiuni spinoase ar putea fi lăsate discret deoparte pentru negocieri viitoare. Trump ar putea să-și convingă susținătorii – și, fără îndoială, pe alții – că acordul a fost un succes răsunător și să lase lucrurile așa. Odată evitată catastrofa economică globală, atenția s-ar îndrepta în altă parte. Așa cum spune un proverb din Orientul Mijlociu: „Câinii latră, iar caravana merge mai departe.”
Editor : C.A.
About the Author
