Această săptămână marchează trei ani de la masacrul comis de Hamas din 7 octombrie 2023, în care aproximativ 1.200 de persoane, majoritatea civili israelieni, au fost ucise și 251 luate ostatice. Au urmat doi ani de război devastator purtat de Forțele de Apărare ale Israelului (IDF) în Gaza, despre care o comisie de anchetă a ONU, experți de renume și organizații importante pentru drepturile omului au concluzionat că a constituit genocid. O mare parte a fâșiei este în ruine și peste 74.000 de palestinieni sunt morți, iar alte mii se crede că sunt îngropați sub dărâmături.
Acum un an, săptămâna aceasta, un armistițiu impus de SUA a fost în sfârșit adoptat de ambele părți – deși în principal pe hârtie. În timp ce atacurile majore ale IDF au încetat, atacurile israeliene în Gaza au continuat, pe lângă violența nestăpânită a coloniștilor evrei din Cisiordania, scrie profesorul Eyal Mayroz de la Universitatea din Sydney, specialist în studii legate de pace și conflict.
În ciuda acestui fapt, atenția globală asupra Fâșiei Gaza a scăzut. Pe măsură ce războiul dintre SUA, Israel și Iran a început să domine titlurile ziarelor, promisiunile anterioare ale multor state de a ajuta la avansarea procesului de pace s-au dovedit din nou insuficiente, chiar golite de conținut.
Acum, Israelul se pregătește pentru alegeri parlamentare extrem de polarizate pe 27 octombrie, care ar putea avea consecințe pentru întreaga regiune. Dacă un guvern mai puțin extremist preia mandatul, va continua atenția lumii asupra Gazei și Cisiordaniei – și presiunea pe care a generat-o?
Ce a adus planul de pace și ce nu a adus
Prima fază a planului în 20 de puncte al președintelui american Donald Trump pentru Gaza a reușit în mare măsură. Ostaticii israelieni rămași în viață s-au întors acasă în schimbul a aproape 2.000 de prizonieri și deținuți palestinieni, iar rămășițele ostaticilor decedați au fost returnate în lunile următoare. Sute de mii de locuitori strămutați din Gaza s-au mutat înapoi în nord. Forțele israeliene s-au retras la o „linie galbenă”, iar Consiliul de Securitate al ONU a aprobat planul și un „Consiliu pentru Pace” prezidat de SUA.
Cu toate acestea, așteptările lumii ca „toate armele să tacă” au fost curând spulberate. La un an după semnarea armistițiului, pe 9 octombrie 2025, Ministerul Sănătății din Gaza, ale cărui cifre sunt utilizate de ONU, raporta că aproape 1.400 de locuitori din Gaza au fost uciși. Ajutoarele au rămas restricționate, reconstrucția semnificativă nu a început încă, iar o nouă iarnă se apropie pentru familiile care locuiesc în corturi și clădiri avariate.
Fără o implicare internațională susținută, a doua fază a planului Trump a stagnat în mare parte. Hamas nu s-a dezarmat. O Forță Internațională de Stabilizare menită să aducă securitatea în Gaza nu a fost încă desfășurată, în ciuda faptului că un comandant american a fost numit în ianuarie. Iar comitetul palestinian tehnocrat menit să conducă Gaza nu a preluat controlul pe teren.
Abia săptămâna trecută, Consiliul pentru Pace a dezvăluit un plan pe șase luni, în valoare de 2,45 miliarde de dolari, pentru a începe reconstrucția, dar aceasta este o fracțiune din cele 71,4 miliarde de dolari necesare pentru redresare pe parcursul unui deceniu.
Și toate acestea depind de predarea armelor de către Hamas. Israelul nu va permite reconstrucția înainte de dezarmarea completă, iar Hamas nu se va dezarma conform termenilor planului. Reforma Autorității Palestiniene, nepopulară pe plan intern, a fost lentă, iar guvernul de dreapta al Israelului se află de luni de zile în campanie electorală, având stimulente puternice pentru a strica progresul.
Recunoașterea Palestinei de către peste 150 de state nu a schimbat realitatea de pe teren. Presiunea internațională care a contribuit la realizarea armistițiului s-a dovedit mult mai greu de susținut de când s-au încheiat cele mai grave violențe.
Atenția a scăzut, dar nu a dispărut
Atenția mass-media și a publicului asupra atrocităților comise la distanță este notoriu de scurtă durată. Aceasta atinge apogeul odată cu violența extremă și se diminuează rapid odată ce violența devine cronică sau odată ce o altă criză începe să domine știrile.
Gaza a urmat o parte din acest scenariu. Pe măsură ce bombardamentele cu victime în masă au cedat locul atacurilor aproape zilnice de „intensitate mai mică”, titlurile au dispărut. Războiul SUA/Israel cu Iranul, care a început la sfârșitul lunii februarie, a absorbit o mare parte din atenția limitată a lumii. Ucraina și, în scurte perioade, Libanul, au concurat pentru ceea ce a mai rămas.
Majoritatea oamenilor consideră crizele externe mult mai puțin importante decât preocupările interne – asistența medicală, locurile de muncă și costul vieții – iar criza din Strâmtoarea Ormuz a ajuns direct în buzunarele oamenilor prin intermediul prețului combustibilului. Gaza, pentru majoritatea, nu a făcut-o niciodată.
Totuși, ceea ce iese în evidență în ultimul an este mai puțin slăbirea atenției acordate Gazei, cât măsura în care o parte din ea a rămas. În timp ce opinia publică a evoluat în mare parte, opinia elitei (unii legislatori, oficiali, comentatori) și corpul mai mic, dar foarte dedicat, al cetățenilor globali preocupați nu au făcut-o.
Aceștia din urmă s-au bazat pe o mișcare de solidaritate palestiniană construită de-a lungul deceniilor, transformând indignarea într-o campanie globală susținută – deși o parte din retorica și tacticile lor au adâncit și polarizarea, atât pe plan intern, cât și în Israel.
Între timp, Sudanul, pe care ONU l-a descris drept cea mai mare criză umanitară din lume, arată reversul medaliei. Fără o campanie globală echivalentă în spatele său, acesta se străduiește să atragă atenția lumii.
Invizibilitatea unei crize și hipervizibilitatea alteia sunt două fețe ale aceleiași probleme: atrocitățile care galvanizează opinia publică depind mai puțin de gravitatea lor și mai mult de cine este suficient de organizat pentru a ne face să fim atenți.
O criză tot mai profundă în Cisiordania
Campania globală susținută, deși mai restrânsă, de presiune asupra Gazei a avut curând o nouă sursă de indignare: violența coloniștilor din Cisiordania.
Națiunile Unite au înregistrat o medie de șase atacuri ale coloniștilor asupra palestinienilor pe zi până în iunie a acestui an, un ritm mai rapid decât în orice alt an înregistrat vreodată. Până în iulie, infracțiunile legate de atacurile coloniștilor depășiseră totalul pentru întregul an 2025. Mii de palestinieni au fost, de asemenea, strămutați pe măsură ce expansiunea așezărilor s-a accelerat.
Unele guverne europene interziseseră deja comerțul cu coloniile; altele, precum Regatul Unit, au descoperit mai recent că nu își mai permit să ignore criza. În septembrie, Londra a anunțat interdicția, secretarul de Externe Ed Miliband acuzând „teroriștii coloniști” de epurare etnică.
Deși Uniunea Europeană este cel mai mare partener comercial al Israelului, iar Regatul Unit este un alt partener important, impactul economic al acestor măsuri va fi modest, pentru că așezările exportă relativ puțin. Semnificația este în principal politică.
Mai mult, dacă presiunea europeană este menită parțial să-i influențeze pe alegătorii israelieni înainte de alegeri, nu este clar cât de eficientă va fi. Presiunea externă dinaintea alegerilor tinde să unească baza loială a unui lider, iar indignarea globală față de Gaza a întărit deja o mentalitate de asediu în rândul multor evrei israelieni.
Adevărata presiune externă, însă, va trebui să vină după alegeri.
Baza decisivă pentru avansarea procesului de pace se află la Washington, având în vedere cât de mult depinde orice guvern israelian de sprijinul SUA. Principalul element pentru Israel ar fi normalizarea relațiilor cu Arabia Saudită – și odată cu aceasta cu o mare parte din lumea arabă și musulmană. Dar aceasta este o recompensă pe care Riadul a legat-o de o cale credibilă către statul palestinian.
Un alt factor va cântări și mai mult și este adesea subestimat: nevoia profundă a publicului israelian de un sentiment de securitate.
Spulberată pe 7 octombrie, această nevoie ajută la explicarea modului în care a fost purtat războiul din Gaza, deși nu îl poate scuza – la fel cum nicio nemulțumire, oricare ar fi rădăcinile sale, nu ar putea justifica masacrul civililor de către Hamas.
Acum va influența modul în care votează israelienii – și ceea ce orice nou guvern consideră că poate risca – mult mai mult decât stimulentele din străinătate.
Testul cel mai dificil: nuanțele de gri
Un progres semnificativ în Gaza și Cisiordania ar necesita un guvern israelian dispus să facă alegeri dificile. Alegerile din 27 octombrie vor fi un test. Sondajele sugerează că Yashar, partidul lui Gadi Eisenkot, ar putea deveni cel mai mare partid din Knesset (parlamentul Israelului), dar s-ar putea confrunta cu dificultăți în a forma o coaliție de guvernare fără sprijinul partidelor arabo-israeliene, o perspectivă pe care Eisenkot a refuzat să o îmbrățișeze.
O schimbare de guvern ar conta. Ar putea aduce un efort real de a controla violența coloniștilor, o abordare mai cooperantă a eforturilor Consiliului pentru Pace din Gaza și o anchetă de stat privind atacurile din 7 octombrie.
Cu toate acestea, este mai puțin probabil să aducă o schimbare fundamentală a politicii privind ocupația ilegală a teritoriilor palestiniene de către Israel. Eisenkot a exclus ideea unui stat palestinian pentru viitorul previzibil, iar orice coaliție pe care o va conduce ar include probabil parteneri de dreapta.
Aici este un paradox. Acțiunea globală se mobilizează cel mai ușor împotriva acțiunilor și actorilor evident ticăloși. Actuala coaliție a prim-ministrului Benjamin Netanyahu, care include miniștri de extremă dreapta precum Itamar Ben-Gvir și Bezalel Smotrich, a facilitat exercitarea presiunilor internaționale.
Un guvern de centru-dreapta, cu o voce mai moderată, ar face mult mai dificilă susținerea situației. Guvernele care nu ar putea ignora conduita Israelului sub conducerea lui Netanyahu ar putea reduce presiunea. Unele canale mass-media ar putea trata o victorie condusă de Eisenkot ca pe o cale spre o rezoluție, iar cetățenii îngrijorați s-ar putea confrunta cu dificultăți în a menține atenția oamenilor concentrată asupra unei ocupații care continuă mai discret.
Dacă atenția susținută depinde de cazuri extreme, atunci perioadele mai liniștite dintre acestea sunt cele în care politicile stagnează, iar abuzurile continuă. Anul trecut sugerează că indignarea singură nu poate exercita o presiune semnificativă în aceste perioade.
La trei ani după 7 octombrie, armele din Gaza sunt mai discrete, dar departe de a fi tăcute. Întrebarea pentru anul următor este dacă lumea va continua să asculte.
Editor : Ș.R.
About the Author
