În încercarea de a dezlega misterele adâncurilor marine și de a afla cum susține carbonul viața în apele lipsite de lumină, cercetătorii de la Universitatea din Louisiana din Lafayette au coborât trei cadavre de aligator pe fundul Golfului Mexic. Experimentul a oferit o perspectivă nouă asupra modului în care supraviețuiesc ecosistemele marine lipsite de hrană, a dus la descoperirea unei noi specii și a arătat că necrofagii de pe fundul oceanului acționează mult mai repede decât estimau specialiștii, transmite publicația Sciencing.
– articolul continuă mai jos –
La adâncimi mai mari de 1.000 de metri, lumina soarelui nu pătrunde, ceea ce întrerupe lanțul trofic fotosintetic standard care începe cu fitoplanctonul. Deoarece aportul de carbon reprezintă un factor limitator principal pentru viața din aceste zone abisale, rămășițele organice scufundate funcționează ca surse vitale de supraviețuire. Resursele alimentare din apele adânci sunt rare, dar, așa cum arată studiul, într-un mediu cu puține resurse alimentare disponibile, carcasele de aligatori au devenit efectiv un bufet căruia organismele locale nu i-au putut rezista.
Cercetătorii au plasat cele trei reptile la o adâncime de aproximativ 2.000 de metri sub apă. Aceștia au ales aligatorii deoarece reptilele ajung ocazional în larg și pot ajunge, în mod plauzibil, pe fundul mării. Deși echipa presupunea că pielea dură a reptilelor ar fi încetinit activitatea necrofagilor, hrănirea a început la doar 43 de ore după amplasare, pe parcursul unei perioade de observare de 51 de zile.
Te-ar putea interesa și: „Bazinul morții” descoperit pe fundul mării la 1,8 km adâncime: ucide totul „imediat”
Carcasele au atras o gamă variată de organisme marine oportuniste. Nouă izopode uriașe s-au năpustit rapid asupra primei carcase, alături de mici amfipode asemănătoare creveților și pești macrouride înrudiți cu codul. În opt zile, o altă carcasă a dispărut complet, fapt ce i-a determinat pe cercetători să concluzioneze că un prădător de talie mare, probabil un rechin de mare adâncime, a devorat-o și a târât resturile într-o altă zonă.
Cel mai important rezultat este faptul că experimentul a scos la iveală o specie de Osedax necunoscută până atunci, fixată pe unul dintre schelete. Denumite viermi mâncători de oase, aceste creaturi nu au gură și nici stomac. În schimb, secretă acid pentru a dizolva țesutul dur și folosesc bacterii simbiotice pentru a absorbi nutrienții. Deși există specii înrudite de Osedax din California până în Antarctica, acest organism nu fusese documentat anterior.
Fundul oceanului rămâne comparabil cu un deșert de carbon presărat cu mici oaze. Studiul demonstrează că marile carcase animale au un rol indispensabil în distribuirea carbonului organic esențial în cele mai adânci zone oceanice.
About the Author
