După erupția unui vulcan de pe micuța insulă Tristan da Cunha din Atlanticul de Sud, în 1961, cei 264 de locuitori au fost evacuați în Marea Britanie, ei fiind nevoiți să se adapteze la un stil de viață cu totul nou. Acest mic teritoriu britanic este considerat drept cea mai izolată insulă locuită din lume, aflându-se la peste 2.400 de kilometri de cea mai apropiată așezare, și poate fi vizitat doar cu vaporul, după o călătorie ce durează șapte zile.
Pe data de 10 octombrie 1961, o erupție vulcanică i-a luat prin surprindere pe locuitorii insulei Tristan da Cunha. „Am auzit mai întâi bubuiturile, apoi pământul pur și simplu a crăpat”, a povestit unul dintre ei pentru BBC în 1998.
„Apoi, fumul și focul au început să iasă din pământ.” Mary Swain, o altă localnică, a spus că a fugit la soțul ei și a strigat: „Ridică-te repede, Fred, Pământul se crapă.”
Vulcanul de pe insula Tristan nu a erupt deloc în toți cei 150 de ani de când teritoriul fusese colonizat. Acum, crăpături uriașe au apărut în pământ la câteva sute de metri de principala așezare a insulei, Edinburgh of the Seven Seas.
Până când au ajuns pe insula Nightingale din apropiere, în bărcile lor de pescuit, casele lor erau deja amenințate de lava scursă din vulcan. „Întreg locul vibrează de la cutremure, iar colțul estic se crapă și se desprinde”, a anunțat un reporter BBC.
Pentru locuitorii insulei, „nu a existat nicio revoluție industrială”
Cei 264 de locuitori ai insulei Tristan au fost ridicați ziua următoare de un vas olandez. În doar câteva ore, întreaga comunitate se afla la bordul vasului, având la ei doar câteva obiecte pe care le-au putut căra.
„O pușcă, un palton și o lampă”, și-a amintit Swain. Aveau la ei și bărcile cu care au reușit să se salveze din calea erupției vulcanice.
O bază aeriană abandonată din apropiere de Southampton a devenit noua lor casă. „Atât de multe lucruri le sunt străine”, a spus prezentatorul BBC Tim Brinton. „Nu au văzut niciodată magazine pentru că pe insulă nu foloseau bani. Cu bărcile își câștigau ei existența. Pentru ei, nu a existat nicio revoluție industrială. Și, timp de 150 de ani, ei au dus o viață de agricultori simpli, departe de progresul lumii.”
Cu toată că insula a fost descoperită în 1506 de amiralul portughez Tristão da Cunha, au mai trecut 300 de ani până la înființarea primei comunități permanente.
Marea Britanie a anexat insula în 1816 pentru a preveni utilizarea insulei de către cei care ar fi putut încerca să îl elibereze pe Napoleon Bonaparte de pe insula Sfânta Elena. Un an mai târziu, caporalul scoțian William Glass a rămas pe insulă după retragerea garnizoanei britanice și a pus bazele primei așezări permanente.
Insularii nu au mai văzut niciodată mașini, biciclete, televizoare sau declarații privind impozitul pe venit
Până în 1961, populația insulei de 100 de kilometri pătrați a ajuns la 264, mulți dintre locuitorii ei fiind supraviețuitori ai unor vase care au naufragiat aici. Existau doar șapte nume de familie diferite în comunitatea lor.
Dacă ce o recoltă de cartofi sau mai multe bărci de pescuit erau distruse, locuitorii insulei riscau să ajungă în pragul foametei. În ciuda greutăților, ei au ales să trăiască pe insulă și s-au opus precedentelor încercări ale guvernului britanic de a-i evacua.
Înainte să ajungă în Anglia, ei nu mai văzuseră niciodată mașini, biciclete, televizoare sau declarații privind impozitul pe venit. „Aici este prea mult gaz și fum”, a spus Joey Repetto pentru BBC. Pe drumul spre cazare, el a spus că a „tușit întruna, fără oprire”.

„Aici, când mergi la muncă dimineața, ai un singur job… Te trezești la aceeași oră, te duci în același loc, faci același lucru în fiecare zi”, a spus și tatăl lui Joey, Gerald, care era obișnuit cu un stil de viață mai variat și în armonie cu natura.
„În Anglia, ai nevoie de bani ca să trăiești. Dar pe Tristan, nu avem. Dacă nu avem deloc bani, ne descurcăm fără ei. Nu ne deranjează deloc. Dacă nu am bani, pot în continuare să ies și să iau cartofii. Pot să merg și să prind singură pești”, a spus Swain.
Cât despre viața în Marea Britanie, Swain a spus: „Nu ne place vremea… Sunt prea multe boli și nu ne place locul deloc.”
„Suntem extrem de independenți și obișnuiți să ne luptăm cu natura ca să supraviețuim”
În 1962, guvernul britanic a trimis o echipă care să verifice condițiile de pe insula Tristan. Vulcanul încă fumega, însă geologii au spus că este inactiv. În mod surprinzător, așezarea de pe insulă nu fusese aproape deloc afectată de erupție. Lava s-a scurs în apă înainte să ajungă la casele oamenilor.
Unele din acoperișuri erau arse, dar casele erau în mare parte intacte. Totuși, în lipsa localnicilor, acestea au fost jefuite, iar o parte din animalele domestice au fost furate de marinarii care au vizitat insula.

Autoritățile britanice au organizat un sondaj în care toți locuitorii insulei Tristan care aveau peste 21 de ani au votat dacă să rămână în Marea Britanie sau să se întoarcă pe insulă. 148 au votat să se întoarcă și doar cinci au votat împotrivă.
După ce o echipă a fost trimisă în avans să planteze semințe pentru recolta de cartofi de anul următor, cei mai mulți insulari s-au întors pe Tristan în noiembrie 1963.
Întrebată despre ce îi este cel mai dor, Swain a spus: „O viață liberă. Ne putem procura singuri pește și tot ce ne trebuie fără bani.”
Elaine Repetto s-a născut pe insulă, însă a ales să plece în 1984. Ea a explicat în 1998 de ce locuitorilor din Tristan le este atât de greu să părăsească insula lor izolată: „Suntem extrem de independenți și obișnuiți să ne luptăm cu natura ca să supraviețuim. Trebuie să ne bazăm unii pe ceilalți într-un mod cum rareori găsești în alte locuri.”
Vulcanul le amintește în continuare locuitorilor insulei despre „evenimentele care ne-au modelat viziunea despre noi înșine și contactul cu lumea exterioară”, a povestit Repetto.
Editor : Raul Nețoiu
