Jumătate povestire autobiografică, jumătate anchetă jurnalistică. Acesta este romanul „Cu noaptea în inimă” al autoarei Nathacha Appanah. O carte despre trei femei care au cunoscut violența domestică, dar numai una a supraviețuit pentru a duce mai departe poveștile. Supraviețuitoarea este chiar autoarea. Romanul a avut lansarea oficială și în România, iar, în cadrul unui interviu acordat Digi24, aceasta a vorbit despre experiența sa și despre durerea de a vedea femei care își pierd viața și identitatea.
Prezentă la evenimentul de lansare a cărții traduse în română, autoarea a explicat cum victimele femicidului sunt reamintite doar prin modul în care au murit și a vorbit despre procesul de a documenta ca un jurnalist și ca un scriitor povestea unei morți care a zguduit presa franceză – aceea a lui Chahinez Daoud.
Cea de-a doua femeie, Emma, a fost numită așa de către autoare, la cererea familiei, dar aceasta a povestit că, la scurt timp după ce romanul său a fost premiat, sora femeii pe care o numim Emma a distribuit postarea care anunța premierea romanului și a recunoscut că Emma a fost sora ei.
Nathacha Appanah speră ca romanul acesta să contribuie la ridicarea stigmatului care omoară poveștile atâtor victime și ca, într-o ediție ulterioară, să primească acordul familiei pentru a prezenta numele real al Emmei.
Ana-Cristina Micu: Mi-aș dori să încep prin a-ți mulțumi pentru că ești aici cu noi și pentru că ai acceptat invitația noastră.
Nathacha Appanah: Mulțumesc și eu.
Ana-Cristina Micu: Aș vrea să le spunem celor care ne urmăresc că ești atât scriitoare, cât și jurnalistă și o femeie cu foarte multe experiențe, dar, de cele mai multe ori, descrierile pe care noi le facem nu coincid cu cele pe care le fac oamenii despre ei înșiși. Mi-aș dori să te rog să te prezinți pentru cei care ne urmăresc.
Nathacha Appanah: Mă consider în primul rând scriitoare, pentru că am început să scriu încă de la 13 ani și am ales jurnalismul ca domeniu de studiu pentru că am considerat că este cel mai potrivit mod în care pot continua să scriu povești și prin care pot continua să fiu curioasă. Deci, aș vrea doar să spun că mă consider scriitoare.
Ana-Cristina Micu: Sunt curioasă dacă există o poveste la care te poți referi și despre care poți spune că este povestea ta preferată sau dacă toate au un loc special în inima ta.
Nathacha Appanah: Mi-ar plăcea să mă refer la romanul lui André Brink, a fost un scriitor sud-african, care a scris despre apartheid. Cred că aveam 14 ani când l-am citit și… eu m-am născut pe insula Mauritius, este o insulă în Oceanul Indian, și știam lucruri despre apartheid. Știam statisticile. Știam istoria. Chiar și așa, când am citit această carte, această ficțiune, această literatură, această structură, m-a izbit. M-a mișcat într-un mod în care nicio altă carte de istorie sau de statistică sau orice altă carte din școală nu a reușit să mă miște.
Ana-Cristina Micu: Am văzut, pe măsură ce am citit despre tine, că ai acest interes social, cu precădere în scrierile tale, iar cartea despre care discutăm este, de asemenea, o carte care atinge un subiect pe care îl putem numi cel puțin complicat și dureros, dar extrem de important în societățile noastre – violența domestică. Aș vrea să te întreb cum a fost procesul de a scrie această carte, mai ales știind că a durat mai bine de 20 de ani din momentul în care ai decis să pui totul pe hârtie.
Nathacha Appanah: Da. Este o întrebare extrem de complexă. Așa cum spui, au fost 20 de ani de scris. Am crezut că nu voi scrie niciodată această poveste. Am trăit cu un bărbat violent, de la vârsta de 17 ani la vârsta de 25 de ani, și am fost într-o relație toxică și coercitivă. Dar am crezut că această relație va rămâne la un nivel foarte personal, că nu va trebui să o scriu. Nu am vrut să fac asta. Apoi în 2021 a fost această femeie pe nume Chahinez Daoud, care a murit în Franța. Ea a fost împușcată. Apoi, soțul ei a ars-o și am fost șocată. Dar, la fel ca toți ceilalți, am fost șocată în același timp în care am fost foarte mișcată de modul în care aceste femicide continuă să se întâmple. Așa a apărut această sedimentare curioasă a experienței mele. Experiența cetățeanului care sunt și experiența scriitorului. Și m-am gândit că am scris destul de multe cărți înainte și că eram pregătită să mă gândesc la această poveste și să o scriu într-un mod anume, într-o formă anume.
Ana-Cristina Micu: Când vine vorba despre acest subiect, există destul de multe lucruri pe care oamenii nu le înțeleg. În mod special, oamenii care nu au trecut prin experiența asta se întreabă de ce victimele nu pleacă, de ce stau, iar o altă concepție greșită este aceea că femeile educate sau femeile cu o carieră nu pot fi victime ale violenței domestice. Trebuie să amintim și faptul că alți oameni pur și simplu aleg să ignore acest subiect și spun că nu există sau nu mă afectează pe mine. Aș vrea să știu cum ai gestionat tu aceste concepții greșite sau această rușine pe care multe victime o simt.
Nathacha Appanah: Trebuie să subliniez că această carte este despre femicid. Despre două femicide la care violența domestică a condus. Sunt două cazuri extreme. Spuneai că este ceva extrem de important în această problematică: rușinea. Rușinea este un animal extrem de vicios. Consider că noi, ca femei, știm foarte bine ce este rușinea. Uneori rușinea ne este transmisă de la propriile mame sau bunici. Ne-o transmite societatea prin modul în care trebuie să fim, să trăim, să iubim. Când o femeie este într-o relație toxică, trăiește foarte multă rușine. Îi este rușine să trăiască în această relație, dar îi este rușine și să încurajeze asta. Să continue să trăiască așa. Da, așa este. Marea întrebare este: de ce nu pleacă? Problema este că în această relație este acest control coercitiv. Acest control care s-a petrecut mulți ani înainte, care este amestecat cu izolarea, verificarea, gelozia până când femeia ajunge să se simtă atât de singură. Nu are prieteni. Nu mai vorbește cu părinții ei. Trăiește în două lumi. O lume pe care o reprezintă propria casă și o lume care este lumea de afară. Ea nu pleacă, adică nu părăsește casa, nu părăsește bărbatul, pentru că știe că o va găsi. De multe ori, în special pentru cartea mea, referitor la femicide, femeile au fost ucise pentru că au plecat. Deci acest lucru poate aduce mult mai multă violență.
Ana-Cristina Micu: Dacă ne referim la frică, un lucru interesant pe care l-am descoperit în scrierile tale este acela că te simți mult mai în pericol atunci când agresorul nu este acolo, nu este prezent, decât atunci când este prezent. Asta ar putea părea foarte ciudat pentru cineva care nu a experimentat acest sentiment.
Nathacha Appanah: Cred că este o consecință a controlului coercitiv, pentru că a fost în jurul tău, te-a prins în capcană atât de mult încât atunci când ești în fața agresorului tău și agresorul este soțul tău, iubitul tău, este bărbatul care spune că te iubește… când ești în fața lui, el poate să te vadă. Deci el știe că ești acolo. Tu știi cum să te comporți în fața lui. Când nu ești în fața lui, nu știi la ce să te aștepți. Poate să apară. Poate să te urmărească. Este un mod foarte curios de a spune că sunt mai în siguranță atunci când sunt în fața lui decât atunci când nu sunt în fața lui.
Ana-Cristina Micu: Aș vrea să evit formularea „deznodământ pozitiv”, pentru că nu cred că, atunci când vine vorba despre violență sau acest tip de subiecte, există părți bune, dar, din această durere și suferință, a rezultat această carte ce spune în același timp povestea altor două femei care altfel nu ar fi avut ocazia să își spună povestea. Aș vrea să te întreb dacă, în afară de această carte, mai există ceva ce a rămas cu tine, care te-a schimbat sau care te-a transformat în femeia care ești astăzi.
Nathacha Appanah: Nu. Nu. Nu. Nu există nicio contribuție. Nu.
Ana-Cristina Micu: Ce le-ai transmite tinerelor femei care să spunem că se confruntă în zilele noastre cu violența? Ce ar trebui să știe de la tine, bazat pe experiența ta?
Nathacha Appanah: Cred că femeile tinere ar trebui să nu facă confuzie între iubire și sentimentul de proprietate. Să fii îndrăgostit nu înseamnă că corpul tău aparține altcuiva. Cred că este multă confuzie, aici, când ești tânăr. Cred că ar trebui să citim despre grooming, control coercitiv. Cred că femeile ar trebui să fie educate.
Ana-Cristina Micu: Trei întrebări cu răspuns scurt. În primul rând, un motiv pentru care cineva sau oricine ar trebui să citească această carte.
Nathacha Appanah: Cred că această carte aduce în lumină poveștile acestor două femei care au fost ucise de soții lor. În femicid există acest lucru care este extrem de trist. Este efectiv anihilarea femeii. Nu doar că este ucisă, dar este ștearsă de pe fața pământului. Îi este ștearsă amintirea, inclusiv în fața propriilor părinți. Cred că este un omagiu adus acestor femei.
Ana-Cristina Micu: Un moment sau o idee de care tu ești foarte atașată.
Nathacha Appanah: Cred că cel mai mult mă bucură la această carte faptul că are o structură literară. Are mai multe capitole, iar primul capitol se numește „Camera imaginară”. Este o cameră în care nu există nici spațiu și nici timp și sunt foarte atașată de acest capitol.
Ana-Cristina Micu: O reacție care îți este dragă? În România abia a intrat pe piața de carte, dar îmi imaginez că deja ai primit foarte multe.
Nathacha Appanah: Nu voi vorbi doar despre una, dar aș vorbi despre faptul că a trecut mai bine de un an de când a fost publicată în Franța și am fost foarte onorată și atinsă de toate femeile care au ieșit în față și mi-au vorbit despre poveștile lor. De multe ori spunem că victimele sunt slabe, vulnerabile, dar cred că aceste femei sunt puternice, au reziliență în viața lor și stau foarte bine pe picioarele lor.
Ana-Cristina Micu: Mulțumesc foarte mult pentru prezență.
About the Author
