După decenii de intervenții militare costisitoare, care nu au adus stabilitatea promisă, Statele Unite se confruntă cu o dilemă strategică în Orientul Mijlociu: să se retragă sau să-și regândească prezența în regiune. Războiul cu Iranul a scos la iveală vulnerabilitatea bazelor americane, riscurile pentru aprovizionarea mondială cu energie și limitele unei politici bazate excesiv pe forța militară. O retragere completă ar putea însă favoriza proliferarea nucleară, intensificarea rivalităților regionale și apropierea unor state de China. Soluția propusă de autorii unei analize publicate în revista Foreign Affairs este o strategie mai restrânsă, bazată pe diplomație, parteneriate și o prezență militară mai flexibilă, arată o analiză a Foreign Affairs.
Statele Unite nu ar trebui să abandoneze Orientul Mijlociu, în ciuda costurilor uriașe ale intervențiilor militare și a eșecurilor acumulate în ultimele decenii. Războiul cu Iranul a demonstrat că strategia Washingtonului în regiune trebuie schimbată, însă o retragere completă ar putea genera riscuri și mai mari, de la o cursă regională a înarmării nucleare până la noi crize energetice și de securitate.
Aceasta este concluzia unei analize care reia dezbaterea privind rolul Americii în Orientul Mijlociu, după ce președintele Donald Trump, deși a promis în campanie că va pune capăt „războaielor fără sfârșit”, a ajuns să implice Statele Unite într-un conflict cu Iranul care riscă să-i definească al doilea mandat.
De la promisiunea retragerii la noi războaie
În ultimele trei decenii, mai mulți președinți americani au încercat să reducă importanța Orientului Mijlociu în politica externă a Statelor Unite, dar au ajuns să fie absorbiți de crizele din regiune.
Bill Clinton a promis că se va concentra asupra economiei americane, însă și-a petrecut o parte importantă a ultimilor ani de mandat implicat în conflictul israeliano-palestinian și în gestionarea relației cu Irakul lui Saddam Hussein.
George W. Bush a pledat pentru o politică externă mai rezervată, dar a ajuns să invadeze Afganistanul și Irakul. Barack Obama a anunțat o reorientare strategică spre Asia, însă a fost atras în consecințele Primăverii Arabe, în lupta împotriva grupării Stat Islamic și în negocierile privind programul nuclear iranian.
Joe Biden a încercat, la rândul său, să acorde mai puțină atenție regiunii, până când atacul Hamas din 7 octombrie 2023 asupra Israelului a readus Orientul Mijlociu în centrul agendei sale.
Donald Trump, care a criticat în repetate rânduri implicarea americană în conflicte prelungite, a ajuns să parieze pe un război împotriva Iranului ale cărui consecințe ar putea depăși cu mult obiectivele inițiale.
Într-un articol publicat în august în revista Foreign Affairs, Michael Fuchs a susținut că acest conflict ar trebui să determine o retragere americană din regiune. Propunerea sa presupune retragerea tuturor bazelor și forțelor americane și renunțarea Washingtonului la rolul de garant al ordinii regionale, pentru a se putea concentra asupra priorităților din Asia și Europa.
Argumentul are susținători în rândul americanilor nemulțumiți de trilioanele de dolari cheltuite și de miile de vieți pierdute în războaiele din Orientul Mijlociu, fără rezultate proporționale cu sacrificiile.
Totuși, recunoașterea eșecului actualei strategii nu înseamnă că Statele Unite ar trebui să renunțe la toate interesele din regiune. Alternativa ar fi o implicare mai limitată, cu mai puține forțe militare, mai multă diplomație și o împărțire mai echilibrată a responsabilităților cu partenerii.
Costurile uriașe ale intervențiilor americane
Criticii politicii americane au argumente solide. Războaiele din Afganistan și Irak au costat cel puțin două trilioane de dolari fiecare, pe lângă viețile militarilor americani și ale sutelor de mii de civili locali.
Intervențiile au afectat reputația internațională a Statelor Unite și au alimentat scepticismul unei generații de americani față de capacitatea țării lor de a contribui la stabilitatea globală.
Operațiunile antiteroriste desfășurate timp de aproximativ un sfert de secol au redus amenințarea reprezentată de unele organizații extremiste, dar nu au transformat Orientul Mijlociu într-o regiune mai liberă sau mai stabilă. În anumite zone, consecințele intervențiilor au contribuit la amplificarea instabilității.
Războiul cu Iranul a adăugat noi costuri: zeci de miliarde de dolari pentru operațiuni militare, militari morți sau răniți, epuizarea unor stocuri de muniție, tensiuni cu aliații și redirecționarea resurselor militare de la alte regiuni strategice.
Conflictul a adus, de asemenea, avantaje economice neașteptate pentru Rusia, pe fondul scumpirii petrolului, și a agravat criza aprovizionării energetice prin perturbarea traficului maritim din Strâmtoarea Ormuz.
Bazele militare americane au devenit vulnerabile
Un alt argument important al susținătorilor retragerii este că prezența militară americană din regiune, concepută inițial pentru a descuraja agresiunea și a proteja aprovizionarea cu energie, a devenit în anumite privințe o vulnerabilitate.
Rețeaua de baze construită după Războiul din Golf din 1991 oferă Iranului numeroase ținte pentru atacuri cu drone și rachete balistice. În loc să descurajeze orice acțiune ostilă, aceste instalații pot deveni puncte de presiune asupra Washingtonului.
În plus, existența unor forțe americane desfășurate permanent în regiune creează un mecanism care se autoalimentează: amenințările la adresa militarilor sunt invocate pentru a justifica menținerea trupelor, iar prezența acestora poate alimenta noi tensiuni.
Criticile vizează și relația cu aliații regionali. Sprijinul aproape necondiționat acordat Israelului poate încuraja asumarea unor riscuri militare, în condițiile în care guvernul israelian se așteaptă ca Washingtonul să-i ofere sprijin chiar și atunci când deciziile sale contravin intereselor americane.
În mod similar, dependența Statelor Unite de partenerii din Golf pentru menținerea infrastructurii de securitate a contribuit la o abordare prudentă față de unele acțiuni destabilizatoare ale acestora, inclusiv în Libia, Sudan și Yemen.
În Statele Unite, nemulțumirea față de aceste angajamente este tot mai vizibilă. Alegători din ambele partide, în special cei tineri, privesc cu scepticism parteneriatul de securitate cu Israelul și războaiele care par să nu sporească siguranța țării. O strategie care ignoră aceste preocupări riscă să piardă sprijinul public și finanțarea Congresului.
De ce Orientul Mijlociu continuă să conteze pentru SUA
În pofida acestor eșecuri, interesele americane în regiune nu au dispărut. Unele dintre motivele istorice ale implicării Washingtonului și-au pierdut din importanță. Statele Unite nu mai depind de petrolul din Golf în aceeași măsură ca în trecut, iar amenințările reprezentate de Al-Qaeda și Stat Islamic au fost reduse. Totuși, securitatea energetică, neproliferarea nucleară și combaterea terorismului rămân obiective importante.
Petrolul continuă să influențeze economia americană, chiar dacă Statele Unite sunt exportatoare nete de petrol și gaze. Petrolul este o marfă tranzacționată pe o piață globală, astfel că întreruperea aprovizionării într-o regiune poate duce la creșterea prețurilor inclusiv în America.
Războiul cu Iranul a demonstrat acest lucru. Blocarea traficului prin Strâmtoarea Ormuz, prin care tranzitau înainte de conflict volume importante de petrol și gaz natural lichefiat, a provocat scumpiri ale carburanților și a alimentat inflația.
Creșterea prețurilor la energie afectează atât gospodăriile americane, cât și companiile, iar încetinirea economiilor din Asia și Europa se poate transmite și asupra economiei SUA.
Potrivit analizei, o reducere cu 1% a PIB-ului american provocată de un șoc al aprovizionării cu petrol ar însemna pierderi de producție de peste 300 de miliarde de dolari. La nivel mondial, o scădere similară a producției ar însemna pierderi de peste un trilion de dolari.
Nici tranziția energetică nu elimină rapid această vulnerabilitate. Deși energia solară, eoliană și hidroelectrică s-au extins, combustibilii fosili continuă să asigure cea mai mare parte a consumului energetic mondial. Cererea suplimentară generată de centrele de date și de dezvoltarea inteligenței artificiale complică și mai mult procesul de reducere a dependenței de petrol și gaze.
Riscul unei curse a înarmării nucleare
Un alt interes strategic major al Statelor Unite este împiedicarea proliferării armelor nucleare. Unii analiști susțin că un Iran dotat cu arme nucleare ar putea fi descurajat să atace alte state, iar existența mai multor puteri nucleare ar putea crea un echilibru regional. Alții consideră că, în absența amenințării unei intervenții americane, Teheranul ar putea renunța la dezvoltarea armelor nucleare.
Ambele scenarii sunt posibile, dar o strategie americană bazată pe aceste presupuneri ar presupune riscuri considerabile.
Un Iran care ar obține arma nucleară ar putea deveni mai încrezător în capacitatea sa de a sprijini grupări armate aliate, de a interveni în conflictele din regiune și de a-și intensifica rivalitatea cu Israelul, mizând pe faptul că adversarii săi ar evita o confruntare directă.
În plus, alte state din Orientul Mijlociu ar putea încerca să obțină propriile arme nucleare.
Prințul moștenitor saudit Mohammed bin Salman a declarat că Arabia Saudită ar fi nevoită să-și procure o armă nucleară dacă Iranul ar obține una. În paralel, Turcia a lăsat deschisă posibilitatea de a lua în calcul o asemenea opțiune.
Un Orient Mijlociu în care mai multe state rivale ar deține arme nucleare ar amplifica riscul unor confruntări, al unor erori de calcul și al utilizării armelor nucleare.
Din această perspectivă, retragerea completă a Statelor Unite nu ar elimina riscurile de securitate, ci ar putea reduce capacitatea Washingtonului de a le gestiona.
Amenințarea teroristă s-a redus, dar nu a dispărut
Decenii de operațiuni militare și de informații au slăbit Al-Qaeda și au dus la pierderea teritoriului controlat de Stat Islamic în Irak și Siria.
Aceste rezultate înseamnă că Statele Unite pot aloca mai puține resurse combaterii terorismului decât în perioada de vârf a campaniilor de după atentatele din 11 septembrie 2001.
Totuși, organizațiile extremiste și afiliații lor continuă să reprezinte o amenințare. Atacurile din 2024 de lângă Moscova și din Kerman, Iran, au demonstrat că grupările asociate Statului Islamic păstrează capacitatea de a provoca pierderi însemnate.
De asemenea, sute de membri ai organizației ar fi evadat sau ar fi fost eliberați din închisori siriene în perioada de instabilitate care a urmat căderii regimului Bashar al-Assad, în decembrie 2024.
În aceste condiții, o misiune antiteroristă limitată și cooperarea cu serviciile de securitate ale partenerilor regionali ar putea rămâne necesare, fără a presupune revenirea la intervenții militare de amploare.
Interese economice și competiția cu China
Statele Unite au și interese economice importante în Orientul Mijlociu. Statele membre ale Consiliului de Cooperare al Golfului dețin fonduri suverane de peste cinci trilioane de dolari și active americane evaluate la până la două trilioane de dolari, inclusiv obligațiuni de stat.
Aceste state investesc, de asemenea, sute de miliarde de dolari în centre de date și proiecte tehnologice dezvoltate împreună cu firme americane. Cooperarea economică le poate ancora mai puternic în ecosistemul tehnologic al Statelor Unite, în locul celui chinez.
Investițiile în energie nucleară civilă și infrastructură oferă alte oportunități pentru companiile americane.
Aceste legături nu justifică, prin ele însele, o prezență militară masivă. Ele arată însă că instabilitatea regională și o eventuală apropiere a statelor din Golf de Beijing ar putea avea consecințe strategice pentru Washington.
Ce s-ar putea întâmpla dacă SUA s-ar retrage complet
Susținătorii retragerii presupun că statele din Orientul Mijlociu ar putea ajunge la un echilibru fără intervenția americană. În acest scenariu, țările din Golf ar găsi o modalitate de a coexista cu Iranul, Teheranul ar renunța la ambițiile nucleare, iar Israelul ar adopta o politică mai prudentă.
De asemenea, interesele economice ale statelor din regiune ar putea contribui la menținerea aprovizionării cu energie, iar alte puteri nu ar ocupa vidul lăsat de Washington.
Problema este că aceste rezultate nu sunt garantate. Statele arabe din Golf ar putea căuta noi garanții de securitate din partea Pakistanului, Turciei și Chinei. Arabia Saudită ar putea analiza mai serios opțiunea nucleară, iar Israelul, simțindu-se mai vulnerabil, ar putea fi tentat să lanseze atacuri preventive.
În același timp, Iranul ar putea considera că retragerea americană îi oferă o oportunitate mai mare de a dezvolta arme nucleare.
Istoria oferă și un precedent relevant. După retragerea trupelor americane din Irak, în 2011, țara nu a devenit automat mai stabilă. Statul Islamic a câștigat teren în Irak și Siria, a comis atacuri împotriva civililor și a organizat operațiuni în afara regiunii, obligând Washingtonul să revină cu o campanie militară de amploare.
O retragere completă ar putea limita opțiunile Statelor Unite în cazul unei noi crize, fără să elimine necesitatea unei intervenții ulterioare.
Mai puține baze militare și mai multă diplomație
Alternativa propusă de autori nu este continuarea politicii actuale, ci o implicare mai restrânsă și mai bine calibrată.
Primul pas ar fi abandonarea ideii că forța militară poate transforma definitiv Orientul Mijlociu. Descurajarea unei agresiuni este diferită de încercarea de a răsturna regimuri sau de a impune schimbări politice prin război.
În al doilea rând, Washingtonul ar trebui să-și revizuiască prezența militară. În prezent, Statele Unite au peste 50.000 de militari în regiune, distribuiți în mai mult de o duzină de baze importante.
În loc să reconstruiască instalațiile mari și vulnerabile avariate în războiul cu Iranul, autorii propun o rețea de facilități mai mici, mai dispersate și mai bine apărate.
Acestea ar putea beneficia de adăposturi protejate pentru personal, depozite de combustibil și muniție, sisteme de apărare aeriană și antirachetă și echipamente pregătite pentru desfășurarea rapidă a întăririlor.
Unele funcții de comandă ar putea fi transferate în Statele Unite sau în locații mai sigure din străinătate, inclusiv în Europa și pe insula Diego Garcia. Washingtonul ar putea, de asemenea, să se bazeze mai mult pe acorduri de acces la baze din Iordania și din statele arabe ale Golfului.
O asemenea abordare ar urmări păstrarea capacității de reacție militară, reducând în același timp vulnerabilitatea forțelor americane.
Un nou acord nuclear și rute alternative pentru petrol
Diplomația ar trebui să redevină principalul instrument pentru prevenirea obținerii armei nucleare de către Iran.
Negocierile vor fi dificile, în condițiile în care Teheranul are motive să se îndoiască de angajamentele Washingtonului. Trump a abandonat acordul nuclear din 2015, iar atacurile americane desfășurate în timp ce negocierile erau în curs au complicat și mai mult perspectiva unui nou compromis.
Cu toate acestea, autorii consideră că un acord care să impună limite verificabile programului nuclear iranian ar fi preferabil alternativelor: atacuri repetate asupra Iranului sau acceptarea unei arme nucleare iraniene.
Acordul din 2015 a oferit mecanisme de limitare și monitorizare a programului nuclear, chiar dacă a avut propriile limite. Un război nu poate înlocui pe termen lung verificarea și controlul activităților nucleare.
În paralel, Washingtonul ar trebui să colaboreze cu partenerii săi pentru a reduce dependența piețelor mondiale de Strâmtoarea Ormuz.
Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite au redirecționat deja aproximativ cinci milioane de barili de petrol pe zi prin rute care ocolesc strâmtoarea și intenționează să-și extindă capacitatea conductelor cu cel puțin încă patru milioane de barili pe zi.
Alte proiecte ar putea include o conductă din Irak către coasta mediteraneeană a Siriei. Deși dezvoltarea și protejarea acestor infrastructuri presupun costuri importante, ele ar putea fi mai mici decât cele ale unei operațiuni militare permanente pentru menținerea liberă a traficului maritim.
Autorii susțin și accelerarea tranziției energetice americane, pentru a reduce vulnerabilitatea economiei la șocurile petroliere.
Washingtonul ar trebui să condiționeze sprijinul pentru Israel
O altă schimbare propusă vizează relația cu Israelul. Statele Unite ar trebui să renunțe la sprijinul necondiționat și să aplice legislația americană care leagă asistența militară și vânzările de arme de respectarea drepturilor omului și de furnizarea ajutorului umanitar.
O astfel de abordare nu ar presupune abandonarea Israelului. Washingtonul ar putea continua să-i furnizeze armele necesare pentru descurajarea agresiunii și apărare, fără să susțină automat toate operațiunile militare ale guvernului israelian.
Aceeași logică s-ar aplica și partenerilor din Golf ale căror intervenții au contribuit la destabilizarea unor zone din Africa și Yemen.
Potrivit analizei, condiționarea sprijinului poate avea efecte mai mari atunci când Statele Unite păstrează o relație suficient de apropiată cu partenerii lor pentru ca aceștia să aibă motive să țină cont de cererile Washingtonului.
SUA au nevoie de aliați, nu de confruntări cu ei
În cele din urmă, Statele Unite ar trebui să-și consolideze cooperarea cu aliații europeni și asiatici. Aceștia au refuzat să participe la războiul împotriva Iranului, pe care l-au considerat riscant și pentru care nu fuseseră consultați. Situația contrastează cu participarea lor la coaliția din Războiul din Golf din 1991, la campania împotriva Statului Islamic și la eforturile diplomatice care au dus la acordul nuclear din 2015.
Aliații împărtășesc interesele americane în domeniul securității energetice, al neproliferării nucleare și al combaterii terorismului. Ei pot contribui prin sancțiuni, investiții, diplomație, vânzări de arme și participare militară, dacă sunt tratați ca parteneri în procesul decizional.
În plus, reducerea dependenței de bazele permanente din Orientul Mijlociu ar putea presupune folosirea mai frecventă a infrastructurii militare americane din Europa. Acest lucru ar deveni mai dificil dacă Washingtonul continuă să-și tensioneze relațiile cu aliații europeni și să pună sub semnul întrebării angajamentele sale în cadrul NATO.
O oportunitate de a rupe ciclul intervențiilor
O strategie mai prudentă nu garantează că Statele Unite vor evita viitoarele crize. Există riscul ca reducerea prezenței militare să nu elimine costurile implicării, dar să limiteze capacitatea Washingtonului de a reacționa atunci când izbucnește un nou conflict.
Totuși, războiul cu Iranul a evidențiat limitele forței militare, vulnerabilitatea bazelor americane, dependența piețelor de Strâmtoarea Hormuz și costurile sprijinului necondiționat acordat unor parteneri regionali.
Aceste evoluții ar putea crea condițiile pentru o schimbare de strategie, mai ales în contextul în care opinia publică americană manifestă o toleranță tot mai redusă față de războaiele fără un termen clar de încheiere.
Următorul ciclu electoral prezidențial, din 2028, ar putea oferi un cadru pentru dezbaterea viitorului implicării americane în regiune.
Concluzia analizei este că Statele Unite au motive întemeiate să fie nemulțumite de rezultatele politicii lor în Orientul Mijlociu. Decenii de intervenții și trilioane de dolari cheltuite nu au adus stabilitatea, democrația sau pacea promise. Cu toate acestea, retragerea completă ar putea crea riscuri suplimentare pentru securitatea și economia americană.
Obiectivul Washingtonului nu ar trebui să fie abandonarea Orientului Mijlociu, ci apărarea unui număr mai restrâns de interese esențiale printr-o strategie mai realistă, mai puțin costisitoare și mai bine coordonată cu aliații.
Editor : C.A.
About the Author
