Rețeaua de aliați și grupări susținute de Iran s-a adaptat la presiunea militară exercitată de Statele Unite și Israel și continuă să reprezinte o amenințare majoră în Orientul Mijlociu, în pofida loviturilor repetate asupra conducerii și infrastructurii sale, arată Foreign Affairs. Analiștii avertizează că „Axa Rezistenței” funcționează astăzi ca o rețea flexibilă și descentralizată, capabilă să se reorganizeze rapid și să își refacă arsenalul, ceea ce obligă Washingtonul să-și regândească strategia adoptată până acum.
Pe măsură ce războiul dintre Statele Unite și Iran, care durează de cinci luni, continuă să evolueze, capacitatea Teheranului de a lovi în continuare interesele americane și pe cele ale aliaților Washingtonului i-a surprins pe numeroși strategi și analiști. De luni de zile, Statele Unite și Israelul desfășoară atacuri aeriene asupra Iranului, eliminând o mare parte din conducerea militară de vârf. Cu toate acestea, Iranul și aliații săi regionali au demonstrat o reziliență remarcabilă.
Hezbollah continuă să reprezinte o amenințare, în ciuda campaniei militare intense desfășurate de Israel în sudul Libanului. În același timp, milițiile irakiene susținute de Teheran au atacat infrastructura petrolieră și de gaze din statele Golfului, iar rebelii houthi din Yemen și-au reluat campania împotriva navelor comerciale din Marea Roșie.
În realitate, capacitatea Republicii Islamice și a aliaților săi de a rezista, în ciuda anilor de presiuni militare și economice, scoate la iveală o eroare fundamentală în strategia care a stat la baza actualului conflict.
La lansarea campaniei împotriva Iranului, la sfârșitul lunii februarie, Statele Unite și Israelul au mizat pe teoria promovată de ani de zile de susținătorii schimbării regimului de la Teheran și de strategii israelieni. Potrivit acesteia, prin lovirea economiei iraniene, a conducerii politice și militare, a instalațiilor de armament și a principalelor linii de aprovizionare, regimul iranian urma să fie slăbit decisiv. În același timp, grupările aliate ar fi rămas fără sprijin și s-ar fi prăbușit.
Teoria era sintetizată prin celebra metaforă a „caracatiței”: dacă era eliminat „capul” de la Teheran, „tentaculele” reprezentate de grupările aliate urmau să dispară.
De la o structură centralizată la o rețea capabilă să se autoregenereze
În urmă cu două decenii, această strategie ar fi avut șanse mai mari de succes. La acea vreme, relația dintre Iran și aliații săi era mult mai simplă. Armele, tehnologia și expertiza militară proveneau aproape exclusiv din Iran. Astăzi însă, „Axa Rezistenței” funcționează diferit. Ea s-a transformat într-o rețea dens interconectată, capabilă să se adapteze și să se regenereze rapid.
Cunoștințele tehnologice, resursele logistice și chiar procesul decizional sunt distribuite între numeroase organizații și centre regionale. Dacă un lider este eliminat, un depozit este distrus sau o rută de aprovizionare este întreruptă, celelalte grupări preiau rapid responsabilitățile, înlocuiesc conducerea și reconstruiesc infrastructura militară prin rute alternative.
Această flexibilitate a permis aliaților Iranului să reziste chiar și după atacurile Hamas din 7 octombrie, devastarea Hamas și Hezbollah de către Israel, prăbușirea regimului Bashar al-Assad din Siria și ampla campanie aeriană desfășurată ulterior de Statele Unite și Israel împotriva Iranului.
În aceste condiții, autorii analizei susțin că instrumentele tradiționale ale Washingtonului – presiunea diplomatică, sancțiunile economice și loviturile militare – nu mai sunt suficiente.
O înfrângere totală a Iranului și a rețelei sale de aliați pare improbabilă. În schimb, Statele Unite ar trebui să adopte o strategie regională mult mai amplă, orientată spre limitarea influenței Teheranului.
Aceasta ar presupune combaterea rețelelor militare, financiare și logistice care susțin „Axa Rezistenței”, inițierea unor negocieri cu Iranul și cu principalii săi aliați nestatali și limitarea accesului acestora la tehnologiile ieftine utilizate pentru producerea dronelor și a altor sisteme de armament.
Autorii consideră că o astfel de abordare ar avea șanse mai mari de succes decât actuala strategie, bazată pe lovituri repetate și pe speranța că regimul iranian se va prăbuși.
Cum a fost construită „Axa Rezistenței”
În urmă cu aproximativ douăzeci de ani, grupările care formează astăzi „Axa Rezistenței” erau organizații insurgente locale, dotate cu arme rudimentare și tactici de gherilă specifice secolului trecut. Hezbollah devenise deja o forță politică și militară importantă în Liban și reușise să reziste invaziei israeliene din 2006 folosind rachete cu rază scurtă și drone furnizate de Iran.
În aceeași perioadă, Hamas nu controla încă Fâșia Gaza, iar rebelii houthi reprezentau doar o mică mișcare insurgentă din nordul Yemenului. În Irak, instructorii iranieni și membrii Hezbollah îi antrenau pe combatanții șiiți în utilizarea armelor de infanterie și a dispozitivelor explozive improvizate.
În deceniile următoare, Garda Revoluționară Islamică (IRGC) a dezvoltat o strategie complexă pentru modernizarea acestor organizații.
Noii membri sunt instruiți atât în Iran, cât și în teritoriile controlate de alte grupări din axă. Organizațiile care își demonstrează eficiența pe câmpul de luptă primesc arme din ce în ce mai sofisticate, inclusiv drone de atac capabile să lovească ținte aflate la sute sau chiar mii de kilometri distanță.
Încă din 2025, Iranul furniza milițiilor irakiene drone Shahed-101 și Shahed-107, folosite ulterior împotriva bazelor americane și a infrastructurii energetice din Golf.
În paralel, Hamas, Hezbollah și houthi au învățat să își producă singuri dronele și alte sisteme de armament folosind componente importate prin propriile rețele logistice. Astăzi, aceste organizații sunt capabile să construiască și să lanseze drone de atac cu raze de acțiune de până la aproximativ 2.500 de kilometri.
Grupările și-au construit propriile baze industriale
În timp, Hamas, Hezbollah și houthi și-au dezvoltat propriile rețele de oameni de afaceri, ingineri, contrabandiști și comercianți capabili să procure componente și să producă armament.
Din exterior, aceste organizații par independente una de alta, însă în realitate funcționează asemenea unor baze militar-industriale integrate.
IRGC a început, de asemenea, să transfere responsabilitatea instruirii către grupările din axă. Dacă în 2010 toate programele de instruire pentru drone ale Hezbollah erau organizate exclusiv în Iran, până în 2015 Hezbollah pregătea deja membri ai Hamas, ai houthiților și ai milițiilor irakiene.
Potrivit unui raport al Century International, începând din 2026 houthi instruiau inclusiv membri ai grupării somaleze al-Shabaab în utilizarea dronelor și colaborau cu IRGC pentru instruirea unor facțiuni islamiste din Sudan.
Între 2011 și 2023, Hezbollah a sprijinit decisiv regimul Assad în războiul civil sirian, consolidându-și infrastructura militară în Siria. Milițiile șiite au contribuit la înfrângerea Statului Islamic în Irak și Siria, iar houthi au ajuns să controleze nord-vestul Yemenului.
După atacul Hamas din 7 octombrie, Israelul a lansat campanii militare devastatoare împotriva Hamas și Hezbollah. În septembrie 2024, Hassan Nasrallah și o mare parte din conducerea Hezbollah au fost eliminați.
Prăbușirea regimului Assad și războiul de 12 zile din iunie 2025 au amplificat presiunea asupra Iranului. Cu toate acestea, la mai puțin de un an distanță, Iranul și aliații săi și-au refăcut capacitățile. Teheranul a lansat atacuri masive cu drone și rachete asupra infrastructurii energetice din Golf și asupra bazelor americane.
Milițiile irakiene au intensificat atacurile asupra trupelor SUA, Hezbollah a opus o rezistență mai mare decât estimaseră israelienii în sudul Libanului, iar houthi au reluat atacurile asupra transportului comercial din Marea Roșie și asupra infrastructurii energetice saudite.
Rețeaua se reconstruiește singură
Potrivit autorilor analizei, serviciile americane și israeliene au subestimat transformarea profundă prin care a trecut această rețea. Cunoștințele tehnologice și infrastructura militară nu mai sunt concentrate în Iran, ci sunt distribuite între numeroși actori regionali.
Chiar și după pierderile suferite în Gaza, Liban și Siria, grupările și-au refăcut rapid arsenalele folosind propriile baze tehnologice și logistice. Un exemplu este reprezentat de rebelii houthi.
Dacă anterior se considera că armele acestora provin aproape exclusiv din transporturi maritime organizate de Iran, investigațiile recente arată că organizația produce acum o mare parte din armament folosind componente cumpărate prin lanțuri comerciale globale.
Hezbollah și-a dezvoltat la rândul său propriile rețele de aprovizionare. În 2024, autoritățile europene au descoperit un agent al organizației care utiliza companii-paravan din Spania și Germania pentru achiziționarea și reexportul de componente pentru drone către Liban.
China joacă un rol-cheie
Analiștii Foreign Affairs subliniază că dezvoltarea industriei chineze a făcut mult mai dificilă limitarea programelor iraniene de drone. Producătorii chinezi fabrică pe scară largă componente cu dublă utilizare, pe care Beijingul le consideră produse civile.
În consecință, Iranul și grupările aliate pot achiziționa cu ușurință motoare, sisteme electronice și alte componente prin intermediul platformelor comerciale online. De exemplu, modelul iranian Ababil-T poate fi construit din componente chinezești disponibile pe piață pentru aproximativ 1.500 de dolari.
Astăzi, Hezbollah are nevoie doar de acces la platforme comerciale, materiale de instruire disponibile online și cunoștințe tehnice pentru a produce și moderniza drone de atac.
Pe lângă noile rețele comerciale, Iranul continuă să utilizeze metode tradiționale de contrabandă. Teheranul operează atât prin ambarcațiuni mici, cât și prin nave comerciale și o așa-numită „flotă fantomă”, alcătuită din vase care își dezactivează sistemele de identificare pentru a evita monitorizarea.
Materiale și echipamente sunt transportate în continuare către Yemen, Liban, Sudan și alte zone controlate de aliații Iranului.
Chiar și după schimbarea regimului din Siria, contrabanda cu armament către Liban continuă prin intermediul rutelor terestre și maritime.
Ce soluții propun analiștii
Analiștii de politică externă concluzionează că Washingtonul trebuie să adopte o strategie complet diferită. În loc să se bazeze exclusiv pe sancțiuni și operațiuni militare, Statele Unite ar trebui să perturbe constant rețelele comerciale și financiare ale axei, să împiedice extinderea acesteia în noi regiuni și să susțină soluții politice durabile în Orientul Mijlociu.
Totodată, este necesară o cooperare internațională mai amplă pentru controlul componentelor utilizate la fabricarea dronelor, inclusiv prin dialog cu China și cu statele care reprezintă noduri importante ale comerțului global.
Potrivit autorilor, simpla speranță că Iranul și aliații săi se vor prăbuși sub presiunea militară nu mai este realistă. În fața unei rețele care și-a demonstrat capacitatea de adaptare și autoregenerare, Washingtonul are nevoie de o strategie nouă, construită pe termen lung și adaptată realităților actuale din Orientul Mijlociu.
Citește și: „O piesă de șah” în jocul regional. Cum poate folosi Iranul relația complicată cu al-Qaeda împotriva SUA
Editor : C.A.
About the Author
