Există mai multe tipuri de râs. Oamenii pot râde în hohote la o glumă. Pot chicoti nervos într-o situaţie incomodă. Pot râde uşor, amuzaţi. Pot râde pe sub mustaţă pentru a-şi exprima dispreţul – în special personajele negative din filme. Dar, deşi râsul pare a fi o trăsătură exclusiv umană, nu este aşa. Şi cele mai apropiate rude ale noastre din punct de vedere evolutiv au capacitatea de a râde. Cercetătorii au comparat râsul la oameni cu cel al mai multor maimuţe antropoide – cimpanzei, bonobo, gorile şi urangutani. Ei au identificat asemănări între specii în ceea ce priveşte această vocalizare, dar şi caracteristici specifice doar oamenilor.
Râsul, la fiecare dintre speciile studiate, a respectat un model ritmic regulat, cu intervale uniform distribuite între sunete succesive. Deoarece acest model de râs era comun atât oamenilor, cât şi celorlalte specii, potrivit cercetătorilor, este posibil ca râsul să fi existat la ultimul strămoş comun, despre care se crede că a trăit în urmă cu aproximativ 15 milioane de ani în Africa de Est sau Centrală.
„Râsul oamenilor împărtăşeşte aceleaşi origini evolutive de bază cu râsul maimuţelor antropoide, dar diferă de acesta în câteva aspecte importante”, a declarat Chiara De Gregorio, specialistă în primatologie şi cercetătoare la Universitatea Warwick din Anglia, principala autoare a studiului publicat în revista Communications Biology, potrivit Reuters, preluată de Agerpres.
„Râsul uman este mai rapid, mai variat şi mai sensibil la contextul social decât râsul maimuţelor antropoide. Cimpanzeii şi bonobo sunt, într-adevăr, cele mai apropiate rude ale noastre, iar râsul lor este, în general, mai asemănător cu al nostru decât cel al gorilelor sau al urangutanilor. Totuşi, râsul uman iese în evidenţă prin gradul său de complexitate şi flexibilitate ritmică”, a mai spus Chiara De Gregorio.
„O diferenţă uimitoare”
Linia evolutivă umană s-a desprins de linia care a dus la apariţia cimpanzeilor şi a maimuţelor bonobo în urmă cu aproximativ 7 milioane de ani.
Oamenii de ştiinţă au analizat înregistrări cu râsete provenite de la patru cimpanzei, trei bonobo, două gorile, patru urangutani şi patru oameni, măsurând intervalul de timp dintre fiecare explozie de sunet dintr-un total de 140 de secvenţe de râsete. Înregistrările cu maimuţele antropoide au fost realizate în perimetrele lor amenajate în grădini zoologice din Germania şi Malaezia, în timp ce maimuţele erau angajate în diverse jocuri între ele sau erau gâdilate uşor de către îngrijitorii lor umani, cu care erau familiarizate.
S-a descoperit că oamenii îşi modifică viteza râsului în funcţie de situaţie.
„Studiul nostru arată că râsul s-a modificat treptat de-a lungul evoluţiei maimuţelor antropoide şi a oamenilor”, a declarat Chiara De Gregorio.
„O diferenţă uimitoare este aceea că oamenii par a fi capabili să modifice structura temporală a râsului în funcţie de context. În studiul nostru, am găsit puţine dovezi că maimuţele antropoide ar putea să modifice structura ritmică a râsului lor în diverse situaţii în acelaşi mod în care procedează oamenii, deşi cercetări viitoare ar putea dezvălui forme mai subtile ale unei astfel de variaţii”, a adăugat ea.
Cercetătorii au spus că descoperirile lor ar putea avea implicaţii asupra înţelegerii originilor vorbirii umane.
„Prin studierea râsului la rudele noastre cele mai apropiate, putem să înţelegem mai bine nu doar de unde provine limbajul, ci şi fundamentele sociale şi emoţionale care ne definesc ca oameni”, a precizat Chiara De Gregorio.
„Creşterea evolutivă a flexibilităţii ritmice pe care am observat-o sugerează că strămoşii noştri ar fi putut avea deja un control vocal mai sofisticat decât maimuţele antropoide moderne, ceea ce reprezintă o importantă piatră de hotar către vorbire şi limbaj. Nu ştim nici acum în mod exact cum comunicau strămoşii noştri, dar avem de acum o imagine mult mai clară despre cum ar fi putut ei să râdă”, a adăugat coordonatoarea studiului.
Ce e râsul?
Aşadar, ce este râsul mai exact?
„Râsul este o vocalizare ritmică asociată de obicei cu interacţiuni sociale pozitive, precum joaca, la animale non-umane”, a declarat Chiara De Gregorio.
„Se crede că râsul a evoluat ca un semnal social care contribuie la menţinerea interacţiunilor pozitive şi la întărirea legăturilor sociale. În timpul jocului, el comunică faptul că acele acţiuni sunt prietenoase, mai degrabă decât agresive, ajutându-i pe indivizi să se angajeze în interacţiuni mai dure şi mai agitate, fără neînţelegeri. La oameni, râsul a dobândit numeroase funcţii sociale suplimentare, însă originile sale se află probabil în secvenţele de joacă”, a explicat Chiara De Gregorio.
Şi alte animale, pe lângă maimuţele antropoide, prezintă comportamente înrudite cu râsul.
„Dacă şi alte animale ‘râd’ cu adevărat reprezintă o chestiune care depinde de cât de strict definim râsul. Multe mamifere manifestă semnale de joacă, ce par să îndeplinească funcţii similare. Câinii, de exemplu, afişează o ‘expresie facială caracteristică jocului’ şi emit o vocalizare specifică jocului, asemănătoare unui ‘gâfâit’, în timpul jocului social. Aceste semnale ajută la comunicarea intenţiilor ludice şi indică faptul că acele interacţiuni sunt non-agresive. Vocalizări similare asociate jocului au fost descrise la mai multe alte mamifere”, a adăugat autoarea principală a studiului.
Editor : B.P.
About the Author
