Doctrina „surselor necunoscute”: cum răspunde Moscova unei veri pierdute pe front

Pentru prima dată din 2023, Rusia pierde mai mult teren decât cucerește. Un consilier apropiat lui Putin a amenințat, la BBC, o țară membră NATO cu atacuri ale unor „surse necunoscute”ⁱ, chiar în săptămâna în care submarinul Habarovsk, construit să transporte șase drone nucleare Poseidon, ieșea pentru prima oară la probele de mareⁱⁱ. Ordinea contează: cu cât frontul din Ucraina cedează mai mult teren Kievului, cu atât Moscova mută miza mai aproape de o capitală occidentală.

Cifrele confirmă diagnosticul: în februarie, armata rusă a înregistrat un minim istoric de circa 123 de kilometri pătrați cuceriți, iar în martie și aprilie balanța netă s-a înclinat spre Kiev, cu pierderi rusești estimate la 120 de kilometri pătrațiⁱⁱⁱ. Teza impasului, larg răspândită în ultimii doi ani, potrivit căreia niciuna dintre părți nu mai poate obține un avantaj decisiv, nu mai rezistă acestor cifre.

Testul real este capacitatea Occidentului de a răspunde ferm unei amenințări directe la adresa unui stat membru NATO, dincolo de orice kilometru recucerit în Zaporojie sau Herson. Trei piese explică acest calcul: retragerea silențioasă de pe front, alegerile parlamentare programate pentru septembrie și mesajul transmis la Londra prin „surse necunoscute”.

Calendarul politic intern al Rusiei oferă răspunsul. Pe 18-20 septembrie, Federația va organiza alegeri parlamentare într-un climat pe care Curtea Supremă de la Moscova l-a curățat deja de orice opoziție reală: Yabloko, singurul partid înregistrat care cerea încetarea războiului, a fost scos de pe buletinele de vot în august, sub acuzații pe care propria comisie electorală le respinsese cu o lună înainte, la înregistrare^iv. Un partid care cerea pace a fost exclus tocmai pentru că a cerut pace. Războiul rămâne singurul narativ de legitimare care mai funcționează pentru Kremlin, într-o economie erodată de inflație și de pierderi umane de peste 260.000 de militari, potrivit estimărilor de la Kiev^v. Zelenski a avertizat, chiar înaintea votului, că Moscova pregătește o nouă mobilizare de aproximativ 300.000 de oameni, programată abia după închiderea urnelor^vi: sincronizarea protejează rezultatul electoral de costul politic al unei decizii nepopulare.

Mesajul de la Londra merită privit de aproape. Motivul amenințării era concret: Marea Britanie, condusă de proaspătul premier Andy Burnham, aflat la doar câteva săptămâni de la instalare^vii, acceptase să dea Ucrainei planurile pentru a-și fabrica singură rachete de croazieră cu bătaie lungă, capabile să lovească adânc în teritoriul rus^viii. Consilierul kremlinez Andrei Fedorov, fost ministru adjunct de externe, a declarat pentru BBC Newsnight că nu poate exclude „acțiuni semi-militare” împotriva fabricilor britanice, comise, potrivit lui, de aceleași „surse necunoscute”. Întrebat cum ar putea fi legală o asemenea acțiune, a răspuns fără ezitare: „cui îi mai pasă azi de dreptul internațional?”^ix.

Europa a fost obligată să învețe, din mers, o politică de dezescaladare prin forță pe care a ezitat să și-o asume până acum.

Precedentul există, și vine din Războiul Rece. La începutul anilor 1980, Uniunea Sovietică a desfășurat rachete SS-20 în Europa de Est, calculând că amenințarea nucleară asupra capitalelor vest-europene va fractura coeziunea NATO și va alimenta mișcările pacifiste care umpleau deja străzile din Bonn, Londra sau Haga. Alianța a răspuns cu decizia dublă din 1979: canal deschis de negociere, însoțit de desfășurarea rachetelor Pershing II în 1983, în ciuda protestelor de sute de mii de oameni.

Rezultatul, contrar scenariului de conflict pe care îl anticipa propaganda sovietică, a fost Tratatul INF din 1987, prima eliminare reală a unei clase întregi de arme nucleare^x. Descurajarea credibilă, susținută până la capăt, a produs reducerea reală a riscului.

Zelenski a rezumat miza reală în discursul de Ziua Independenței, la cea de-a 35-a aniversare a ieșirii Ucrainei de sub dominația sovietică: „o forță ne ține strâns de mână, și nu este deloc invizibilă”^xi. Acea forță este decizia politică occidentală de a furniza sprijin la timp și fără ezitare, dincolo de armamentul propriu-zis. Solidaritatea transatlantică se testează prin capacitatea de a susține o promisiune concretă până la capăt, dincolo de declarațiile de principiu care au precedat-o. Istoria interbelică a arătat deja ce se întâmplă atunci când democrațiile confundă prudența cu rezerva morală: fiecare concesie acceptată din teamă a fost citită de agresor drept confirmare a slăbiciunii.

________________________________________________________________