Armenia și Kazahstanul își diversifică relațiile externe, după ani în care Rusia a avut o poziție dominantă în securitatea, economia și politica lor externă. Erevanul se apropie de Uniunea Europeană și de Occident, în timp ce Astana își consolidează simultan relațiile cu China, Europa și Statele Unite, fără să rupă legăturile cu Moscova, se arată într-o analiză publicată de TVP World.
Armenia a petrecut zeci de ani bazându-se pe Rusia pentru securitatea sa. Acum, premierul Nikol Pașinian se pregătește să depună cererea de aderare a țării la Uniunea Europeană și spune că ar fi „foarte fericit” dacă alianța militară condusă de Moscova ar decide să excludă Armenia.
La câteva mii de kilometri spre est, Kazahstanul urmează același principiu, însă printr-o strategie mult mai prudentă. Președintele Kassym-Jomart Tokayev își consolidează autoritatea internă și continuă să mențină relații strânse cu Rusia, dar, în același timp, caută să se asigure că Moscova nu devine singura opțiune pentru țara sa.
Cele două state au ajuns, din direcții foarte diferite, la aceeași concluzie: dependența de o singură mare putere limitează suveranitatea.
Pentru statele mai mici, suveranitatea este adesea definită drept libertatea de a lua propriile decizii. În practică însă, această libertate are valoare reală doar atunci când există alternative. Armenia se îndreaptă către Europa și Occident, în timp ce Kazahstanul caută alternative în China, Europa și economia globală.
Trebuie însă făcută o distincție importantă. Reducerea situației la o poveste simplă despre pierderea de către Rusia a doi dintre vecinii săi ar ignora realitatea mult mai complexă din regiune.
Rusia este în continuare extrem de puternică în Caucaz și Asia Centrală. Moscova are legături economice, politice și militare profunde atât cu Armenia, cât și cu Kazahstanul. Are infrastructură energetică, rute comerciale și rețele construite de-a lungul mai multor decenii.
Ceea ce pierde treptat Rusia nu este neapărat influența, ci exclusivitatea.
Armenia a învățat pe propria piele ce înseamnă dependența de Rusia
Armenia a descoperit, cu un preț foarte mare, riscurile dependenței de Moscova. Timp de ani de zile, aproape întreaga securitate a Armeniei a fost legată de Rusia. Moscova a menținut trupe pe teritoriul armean, iar Armenia a făcut parte din Organizația Tratatului de Securitate Colectivă, alianța militară dominată de Rusia.
Forțele ruse de menținere a păcii au fost, de asemenea, desfășurate în Nagorno-Karabah după războiul din 2020 dintre Armenia și Azerbaidjan.
În schimbul acestei dependențe, înțelegerea era aparent simplă: Armenia accepta o influență rusă profundă, iar Rusia trebuia să îi ofere garanții de securitate. Acest aranjament s-a prăbușit însă odată cu căderea Nagorno-Karabahului.
Azerbaidjanul a preluat controlul asupra regiunii în septembrie 2023, iar practic întreaga populație de etnie armeană a fugit. În același timp, Erevanul a acuzat Organizația Tratatului de Securitate Colectivă că nu a reacționat suficient la atacurile azere asupra teritoriului Armeniei.
Premierul Nikol Pașinian a ajuns la concluzia că dependența de un singur partener de securitate reprezintă o vulnerabilitate.
„Dependența de un singur partener în chestiuni de securitate este o greșeală strategică”, a declarat Pașinian în 2023.
Declarația a sintetizat schimbarea de direcție a Armeniei. Începând de atunci, Erevanul și-a suspendat participarea la Organizația Tratatului de Securitate Colectivă, a început să cumpere arme din India și Franța, și-a extins cooperarea cu Statele Unite și și-a aprofundat relațiile cu Uniunea Europeană.
Acum, Pașinian afirmă că Armenia se pregătește să demareze procesul pentru depunerea oficială a cererii de aderare la Uniunea Europeană.
Premierul armean a mers chiar mai departe în ceea ce privește relația cu alianța militară condusă de Moscova. El a declarat că ar fi „foarte fericit” dacă Organizația Tratatului de Securitate Colectivă ar decide pur și simplu să excludă Armenia.
Este o schimbare radicală pentru o țară care, până în urmă cu doar câțiva ani, își lega aproape întreaga arhitectură de securitate de Rusia.
Kazahstanul vrea ca toată lumea să fie prezentă
Kazahstanul urmează același principiu, dar fără ruptura dramatică din cazul Armeniei. Președintele Kassym-Jomart Tokayev nu încearcă să renunțe la relația cu Moscova. Dimpotrivă, Rusia rămâne un partener esențial pentru Kazahstan.
Strategia lui Tokayev este însă aceea de a menține relații cu cât mai multe centre de putere, astfel încât niciunul dintre acestea să nu ajungă să controleze decisiv politica externă sau economia țării.
Noul partid al lui Tokayev, „Adilet”, a obținut peste 70% din voturi la alegerile parlamentare de duminică, consolidând și mai mult puterea prezidențială. OSCE a descris însă climatul electoral drept unul lipsit de pluralism politic, astfel că rezultatul nu trebuie interpretat drept o renaștere democratică în Kazahstan.
Pentru politica externă, consecința este însă importantă: Tokayev deține acum un control și mai ferm asupra aparatului politic care susține strategia internațională a Kazahstanului.
Jennifer B. Murtazashvili, de la Fundația Carnegie pentru Pace Internațională, descrie această strategie drept o „politică de portofoliu”.
Conceptul presupune, în esență, „alocarea deliberată a relațiilor externe între sectoare funcționale, cu diferiți parteneri desemnați să îndeplinească roluri distincte”.
Cu alte cuvinte, Kazahstanul încearcă să rămână prieten cu toată lumea.
Rusia este în continuare un partener crucial. Kazahstanul face parte din Organizația Tratatului de Securitate Colectivă și din Uniunea Economică Eurasiatică. Mai mult, peste 80% din exporturile sale de petrol trec, în mod obișnuit, prin Consorțiul Conductelor din Marea Caspică, o infrastructură legată de Rusia.
În domeniul energiei, compania rusă Rosatom a semnat recent un acord important pentru construirea primei centrale nucleare din Kazahstan. În același timp, însă, China este pregătită să construiască o altă centrală nucleară.
Kazahstanul investește și în Coridorul Mijlociu Transcaspic, o rută comercială care permite transportul mărfurilor din Asia către Europa prin Marea Caspică, Azerbaidjan, Georgia și Turcia.
Astana și-a extins relațiile cu Bruxelles, Beijing și Washington, menținându-și în paralel legăturile cu Moscova.
Această politică îi permite lui Tokayev să stea la aceeași masă cu Vladimir Putin, să facă afaceri cu Rusia și, în același timp, să îi spună „nu” atunci când interesele Kazahstanului o cer.
Kazahstanul păstrează relația cu Moscova, dar nu îi urmează automat politica
Un exemplu important este poziția Kazahstanului față de războiul din Ucraina. Astana a refuzat să recunoască anexarea de către Rusia a teritoriilor ucrainene ocupate.
În același timp, Tokayev a continuat să apară alături de Vladimir Putin și să mențină relații politice și economice strânse cu Moscova. Recent, președintele kazah a apărut din nou alături de liderul de la Kremlin și a cerut înghețarea războiului și reluarea negocierilor.
Putin a respins imediat propunerea.
Pentru Kazahstan, însă, mesajul este unul important: relația strânsă cu Rusia nu presupune acceptarea automată a tuturor pozițiilor Kremlinului.
Aceasta este, de fapt, esența strategiei lui Tokayev. Kazahstanul nu trebuie să aleagă între Rusia și restul lumii. În schimb, încearcă să păstreze Rusia în ecuație, dar să se asigure că există și alte opțiuni.
Rusia își pierde monopolul
De aceea, afirmația că Rusia „pierde Asia Centrală” sau „pierde Caucazul” este prea simplă. Moscova are în continuare avantaje considerabile. Are geografia de partea sa, conducte și infrastructură energetică, relații militare, rețele comerciale, o limbă comună și zeci de ani de legături politice și economice cu fostele republici sovietice.
În cazul Armeniei, analistul Thomas de Waal, de la Carnegie Europe, a descris schimbarea într-un mod foarte clar:
„Diversificarea înseamnă că Rusia își pierde monopolul virtual pe care l-a avut în Armenia.”
Același principiu se aplică însă într-o măsură mai largă întregii regiuni. Puterea Rusiei era maximă în situațiile în care vecinii săi nu aveau o alternativă realistă.
Atunci când Armenia poate cumpăra arme din India și Franța, când poate coopera cu Statele Unite și Uniunea Europeană și când poate lua în calcul aderarea la UE, dependența de Moscova scade.
În Kazahstan, procesul este și mai vizibil prin numărul mare de parteneri pe care Astana încearcă să îi păstreze în același timp.
Un exemplu simbolic al acestei schimbări a apărut chiar în sectorul energetic. În această vară, după ce atacurile ucrainene au perturbat capacitatea de rafinare a Rusiei, Moscova a discutat posibilitatea trimiterii țițeiului rusesc către rafinăriile din Kazahstan.
O parte din combustibilul rezultat ar fi putut reveni ulterior în Rusia. Cantitățile erau mici, dar simbolismul situației era important. O mare putere energetică ajunsese să aibă nevoie de capacitatea de rafinare a unui vecin pe care, din punct de vedere istoric, l-a considerat parte a propriului hinterland economic.
Este exact genul de schimbare care arată cum relațiile de putere din regiune se modifică fără ca legăturile existente să dispară.
De ce continuă Uniunea Europeană să fie atractivă
Schimbarea de orientare a Armeniei oferă și o explicație pentru motivul pentru care Uniunea Europeană continuă să atragă state aflate în vecinătatea Rusiei.
Privită din interior, UE poate părea disfuncțională, lentă, divizată sau excesiv de birocratică. Statele care caută însă alternative geopolitice nu compară Uniunea Europeană cu o instituție imaginară perfectă.
Ele compară opțiunile reale pe care le au. Pentru Armenia, Europa înseamnă o altă piață, o altă sursă de investiții și o altă relație politică și de securitate.
Mai important, înseamnă o alternativă la Rusia. Acesta este unul dintre motivele pentru care UE poate rămâne atractivă chiar și atunci când propriile sale probleme interne sunt evidente.
Chiar și Islanda, care a abandonat negocierile de aderare cu mai bine de un deceniu în urmă, votează în această perioadă cu privire la reluarea acestora.
Pentru statele care își reevaluează poziția geopolitică, nu este necesar ca Uniunea Europeană să fie perfectă. Trebuie doar să ofere ceva valoros pe care dependențele existente nu îl pot oferi.
În cazul Armeniei, aceasta înseamnă inclusiv posibilitatea de a reduce dependența de Rusia.
Două strategii diferite, aceeași lecție
Armenia și Kazahstanul avansează cu viteze foarte diferite și urmăresc direcții diferite.
Armenia încearcă să scape de consecințele unei relații de securitate pe care conducerea de la Erevan consideră că a eșuat în momentele esențiale. Kazahstanul încearcă să împiedice ca orice relație externă să devină atât de dominantă încât să îi limiteze libertatea de decizie.
Niciuna dintre cele două țări nu a lăsat Rusia în urmă. Kazahstanul, în special, nu are intenția de a face acest lucru. Rusia rămâne prea importantă din punct de vedere geografic, energetic, economic și politic pentru a putea fi ignorată.
Dar relația s-a schimbat. Armenia și Kazahstanul au înțeles că a fi stat client al unui protector de neînlocuit nu înseamnă niciodată libertate deplină.
Pentru Armenia, răspunsul este diversificarea rapidă și apropierea de Uniunea Europeană și Occident. Pentru Kazahstan, răspunsul este menținerea unui echilibru între Rusia, China, Europa și Statele Unite. În ambele cazuri, însă, obiectivul este același: să existe alternative.
Iar pe măsură ce aceste alternative se înmulțesc, Rusia nu dispare din fosta sa sferă de influență, dar își pierde treptat ceea ce i-a oferit cea mai mare putere: monopolul asupra opțiunilor statelor din regiune.
Editor : C.A.
About the Author
