Luni după-amiază, avionul care aducea de la New York noii campioni mondiali a aterizat pe aeroportul Adolfo Suárez din Madrid. În orele următoare, echipa a parcurs un traseu scurt și foarte precis. Prima oprire: Palatul Zarzuela, unde jucătorii au fost primiți de regele Felipe al VI-lea. A doua: Palatul Moncloa, unde i-a așteptat premierul Pedro Sánchez. Abia apoi Piața Cibeles, unde se strânseseră, potrivit estimării prefecturii, peste un milion de oameni.
Traseul acesta este harta politică a Spaniei moderne. La Moncloa s-au semnat, în octombrie 1977, acordurile care au scos țara din criza economică și au făcut posibilă Constituția. La Zarzuela s-a decis, într-o noapte de februarie 1981, că democrația spaniolă supraviețuiește unei lovituri militare. Cibeles este consecința.
Trofeul de duminică este un dividend cu scadență lungă, plătit de o țară care a rezolvat, între 1977 și 1986, două probleme: cine arbitrează atunci când partidele nu se înțeleg și în ce spațiu economic intră. Restul, inclusiv fotbalul, a venit după.
Convulsiile din trecutul Spaniei
Merită amintit de unde a plecat. La moartea lui Franco, în noiembrie 1975, inflația urca spre 26%, ETA și GRAPO ucideau, iar loialitatea armatei față de puterea civilă nu era garantată. Zece ani mai târziu, când a intrat în Comunitatea Economică Europeană, Spania rămânea o economie de periferie.
Moștenirea pe care a preluat-o generația Tranziției explică de ce miza era atât de mare. Spania secolului al XIX-lea a trecut prin șapte constituții, prin trei războaie carliste și printr-un șir de lovituri militare atât de obișnuite încât au căpătat nume propriu: pronunciamientos. Prima Republică, proclamată în februarie 1873, a avut patru președinți în unsprezece luni, a purtat trei conflicte armate simultane și a fost închisă de două puciuri succesive. Între 1870 și 1973, cinci șefi de guvern au fost asasinați în exercițiul funcțiunii: Prim, Cánovas, Canalejas, Dato, Carrero Blanco. Războiul Civil a lăsat, după estimările lui Paul Preston, cel puțin 300.000 de morți pe front și aproximativ 200.000 de oameni uciși în spatele liniilor, de ambele tabere, la care s-au adăugat circa 20.000 de execuții după martie 1939. În iarna aceluiași an, aproape jumătate de milion de spanioli au trecut Pirineii; peste 300.000 au ajuns în lagăre de internare franceze, iar mii dintre ei au murit ulterior în lagărele naziste, cei mai mulți la Mauthausen. Au urmat „anii foametei”, iar în deceniul șapte alte două milioane de oameni au plecat la muncă în Europa. Aceasta era moștenirea politică. Cea economică arăta la fel.
La 1 ianuarie 1986, PIB-ul spaniol pe locuitor era în jur de 75% din media Comunității, iar cel portughez în jur de 56%. România se află astăzi la 78% din media Uniunii, măsurat identic, la paritatea puterii de cumpărare. Cifra aceasta merită ținută minte până la finalul textului.
Coroana, cheia dezvoltării Spaniei
Prima problemă, arbitrajul, a fost rezolvată cu o coroană. Franco îl desemnase pe Juan Carlos succesor și îi lăsase puteri aproape nelimitate. Regele le-a folosit pentru a desființa regimul care i le dăduse: l-a numit prim-ministru pe Adolfo Suárez, a lăsat să treacă Legea pentru Reforma Politică și a acceptat legalizarea partidelor, inclusiv a celui comunist, în aprilie 1977.
Aici se vede funcția pe care o îndeplinește Coroana într-o țară cu apetit pentru confruntare civilă. Într-un stat unde puterea supremă fusese premiul a trei războaie civile și motivul pentru care cinci prim-miniștri au fost împușcați, inovația din 1978 a constat în scoaterea șefiei statului din competiția politică. Nimeni nu o poate câștiga, deci nimeni nu o poate confisca. Cordonul sanitar spaniol a fost trasat în jurul statului, dincolo de aritmetica parlamentară, iar el a ținut de două ori la vedere: în februarie 1981, împotriva armatei, și pe 3 octombrie 2017, când Felipe al VI-lea s-a adresat țării după referendumul ilegal din Catalonia și a spus despre autoritățile catalane că „s-au situat în afara dreptului și a democrației”. Între cele două momente, ETA a ucis peste 850 de oameni în jumătate de secol și s-a dizolvat în 2018 fără să fi obținut nimic. Statul a rezistat pentru că exista în el un punct pe care nicio tabără nu îl putea cuceri.
Miracolul economic: aderarea la UE
A doua problemă, spațiul economic, Spania a rezolvat-o în doi timpi. NATO pe 30 mai 1982. Comunitatea Economică Europeană pe 1 ianuarie 1986, în valul mediteranean, împreună cu Portugalia, dar cu cinci ani după Grecia. La zece săptămâni după aderare, pe 12 martie 1986, Madridul a organizat singurul referendum despre apartenența la NATO ținut vreodată în interiorul Alianței. Felipe González, al cărui partid ceruse în 1982 exact contrariul, a făcut campanie pentru rămânere și a câștigat. Trei luni mai târziu, PSOE obținea a doua majoritate absolută consecutivă.
Efectul aderării se citește cel mai limpede la țările care au intrat de jos. Portugalia a intrat în aceeași zi cu Spania, de la 56% din media Comunității, adică sub nivelul la care se află România astăzi, și a depășit între timp acest nivel. Irlanda intrase în 1973, a stagnat în termeni relativi treisprezece ani și a început să urce abrupt tot după 1986, o dată cu piața unică. Când Tratatul de la Maastricht a creat, în 1993, Fondul de coeziune, beneficiarii desemnați erau exact patru state: Spania, Portugalia, Grecia și Irlanda.
Ce a găsit Bruxellesul în Spania se vede acum. Țara avea zero kilometri de cale ferată de mare viteză în 1986 și are astăzi cea mai extinsă rețea de acest tip din Europa. În 1992, la șase ani de la aderare, a organizat Jocurile Olimpice de la Barcelona și Expoziția Universală de la Sevilla, a deschis prima linie AVE și a câștigat aurul olimpic la fotbal. Anul trecut a primit 96,8 milioane de turiști. Șomajul este la minimul ultimilor optsprezece ani, iar productivitatea urcă mai repede decât în Germania, Franța și Italia.
Fotbalul, consecință a dezvoltării
Fotbalul intră aici ca instrument de măsură. O selecționată națională este vârful vizibil al unei piramide care cere trei decenii de continuitate: terenuri municipale, sport școlar, academii, o federație care funcționează, un campionat capabil să rețină talent. Palmaresul spaniol arată astăzi astfel: două titluri mondiale, patru titluri europene, care înseamnă record continental, o Ligă a Națiunilor, două medalii olimpice de aur, singura echipă masculină care a câștigat trei turnee majore consecutive și titlul mondial feminin din 2023. Ferran Torres, autorul golului de duminică, s-a născut în 2000. Rodri, căpitanul, în 1996. Lamine Yamal împlinise nouăsprezece ani cu șase zile înainte de finală. Niciunul dintre ei nu a trăit vreodată într-o țară săracă.
Revin la cifre. România a intrat în Uniune la 1 ianuarie 2007 și a urcat de la aproximativ 30% din media europeană, la mijlocul anilor nouăzeci, la 78% în 2025, al doilea cel mai rapid ritm de convergență din Uniune în ultimul deceniu. Al doilea ingredient l-am luat și a funcționat. Regiunea Nord-Est, cu Iașul în centru, rămâne printre cele mai sărace din Uniune, exact poziția pe care o ocupau Andaluzia și Extremadura în 1986. Precedentul spaniol spune că din poziția aceea se iese.
Ordinea în care a circulat trofeul prin Madrid este ordinea în care s-a construit țara: întâi instituția care arbitrează, apoi masa la care se semnează, la urmă piața plină de oameni. România are piața. Celelalte două adrese se construiesc, iar întârzierea se plătește în ani. Ce ar fi însemnat România ca monarhie constituțională, exact ingredientul stabilității, al respectului, al consensului național și al identității, ingredient care lipește cu desăvârșire în toată Europa de Est. De aceea Spania, ca exemplu singular mediteranean, seamănă astăzi mai mult cu statele nordice, Belgia sau Olanda decât cu modele est-europene sau mediteraneene.
About the Author
