Ceea ce părea a fi descoperirea unuia dintre cei mai „tineri” mamuți cunoscuți de cercetători s-a transformat într-un mister complet diferit. Fosile păstrate timp de peste 70 de ani într-un muzeu din Alaska și considerate vertebre de mamut lânos s-au dovedit, după analize moderne ADN și teste cu radiocarbon, a proveni de la balene. Descoperirea i-a surprins pe oamenii de știință nu doar pentru că oasele aveau doar 2.000-3.000 de ani, ci și pentru că au fost găsite la peste 400 de kilometri de cea mai apropiată coastă, scrie Science Alert.
Arheologul Otto Geist a descoperit pentru prima dată oasele în timpul unei expediţii desfăşurate în 1951 în interiorul statului Alaska, într-o regiune geografică preistorică numită Beringia.
Pe baza aspectului oaselor şi a locului în care au fost găsite, Geist a concluzionat că acestea aparţineau unor mamuţi lânoşi (Mammuthus primigenius).
„Ar fi reprezentat o descoperire extraordinară”
Oasele megafaunei din Pleistocenul târziu erau frecvent descoperite în regiune, iar dimensiunea impresionantă a vertebrelor indica un animal din familia elefanţilor.
După descoperire, Geist a dus oasele la Muzeul Nordului al Universităţii din Alaska, unde au rămas arhivate timp de peste 70 de ani.
Zeci de ani mai târziu, muzeul a reuşit în sfârşit să dateze fosilele cu radiocarbon, proces care a ridicat însă mai multe întrebări decât răspunsuri. Motivul: oasele erau mult prea „tinere” pentru a aparţine unui mamut lânos.
Izotopii de carbon conservaţi în fosile indicau o vechime de aproximativ 2.000 până la 3.000 de ani, în timp ce mamuţii sunt consideraţi dispăruţi de aproximativ 13.000 de ani, cu excepţia unor populaţii izolate care ar fi supravieţuit până acum circa 4.000 de ani.
„Fosile de mamut datând din Holocenul târziu în interiorul statului Alaska ar fi reprezentat o descoperire extraordinară: cele mai recente fosile de mamut identificate vreodată”, au explicat biochimistul Matthew Wooller de la Universitatea din Alaska Fairbanks şi colegii săi, într-un studiu publicat la finalul anului 2025.
„Dacă rezultatele ar fi fost corecte, acestea ar fi fost cu câteva mii de ani mai recente decât cele mai noi dovezi ADN sedimentar antic pentru mamut în estul Beringiei”, au adăugat cercetătorii.
Înainte de a rescrie complet cronologia dispariţiei mamuţilor, oamenii de ştiinţă au decis să verifice dacă specia fusese identificată corect.
„Datele obţinute prin radiocarbon şi analiza izotopilor stabili au fost primele semne că ceva nu era în regulă”, au scris cercetătorii.
Oasele conţineau niveluri mult mai ridicate de azot-15 şi carbon-13 decât cele aşteptate la un erbivor terestru precum mamutul lânos.
Deşi aceşti izotopi pot apărea şi la animalele terestre, ei sunt mult mai frecvenţi în mediul marin şi tind să se acumuleze în organismele creaturilor marine.
Niciun mamut descoperit în estul Beringiei nu a prezentat vreodată un astfel de semnal chimic, mai ales că interiorul statului Alaska este departe de a fi cunoscut pentru fructele de mare.
„Acesta a fost primul indiciu că exemplarele proveneau, cel mai probabil, dintr-un mediu marin”, au explicat cercetătorii.
„Cum au ajuns rămăşiţele în interiorul statului Alaska?”
Experţii în mamuţi şi balene au ajuns la concluzia că exemplarele nu puteau fi identificate doar pe baza aspectului fizic. ADN-ul antic era esenţial pentru stabilirea identităţii reale a fosilelor.
Deşi probele erau prea degradate pentru a mai conţine ADN nuclear, cercetătorii au reuşit să extragă ADN mitocondrial, pe care l-au comparat cu cel al balenei nord-pacifice (Eubalaena japonica) şi al balenei minke comune (Balaenoptera acutorostrata).
„Deşi misterul datării acestor exemplare a fost rezolvat după ce am descoperit că presupusele fosile de mamut erau, de fapt, balene, a apărut imediat o altă enigmă”, au explicat autorii studiului.
„Cum au ajuns rămăşiţele a două balene vechi de peste 1.000 de ani în interiorul statului Alaska, la mai mult de 400 de kilometri de cea mai apropiată coastă?”
Cercetătorii au avansat mai multe ipoteze.
Prima ar fi o incursiune accidentală a balenelor pe căi navigabile antice şi râuri, scenariu considerat însă puţin probabil, având în vedere dimensiunea uriaşă a acestor specii şi dimensiunile reduse ale apelor interioare din Alaska.
Totuşi, autorii notează că astfel de cetacee „rătăcite” nu sunt complet necunoscute.
O altă posibilitate este ca oasele să fi fost transportate de oameni preistorici dintr-o zonă de coastă îndepărtată. Fenomenul a fost documentat în alte regiuni, dar niciodată în interiorul statului Alaska.
În cele din urmă, cercetătorii nu exclud nici varianta unei erori ştiinţifice. Otto Geist a adunat exemplare din toate colţurile statului Alaska şi a donat numeroase fosile universităţii în anii 1950. Astfel, este posibil să fi existat o încurcătură în arhiva muzeului.
Răspunsul s-ar putea să nu fie aflat niciodată, însă descoperirea reprezintă un memento spectaculos al asemănărilor fizice dintre mamiferele marine şi rudele lor îndepărtate.
„În cele din urmă, este posibil ca acest mister să nu fie niciodată complet rezolvat”, au concluzionat cercetătorii.
„Totuşi, acest studiu a eliminat definitiv aceste exemplare din lista candidaţilor pentru ultimii mamuţi.”
Editor : Ș.A.
About the Author
