„Frumusețea va salva lumea”. Poate că aceste cuvinte ale lui Dostoievski sunt cel mai în stare să ilustreze ceea ce Vasile Bănescu, într-un text postat pe contul său de social media, denumește „copleșitor de frumoasa iconografie bizatină în mozaic a singurei catedrale ortodoxe românești”.
În teologia creștină, actul de sfințire nu este un simplu act ceremonial, ci o transfigurare a materiei, care, începând din momentul sfințirii, este purtătoare de Duh Sfânt.
Mai mult decât o „pecetluire spirituală”
Această frumusețe văzută, vizibilă cu ochi materiali, care salvează lumea este o fereastră către frumusețea nevăzută, necuprinsă și inexprimabilă în cuvinte omenești.
O frumusețe nevăzută, o promisiune făcută în duh cu toată omenirea, prin Duhul Sfânt.
Vasile Bănescu identifică în actul sfințirii iconografiei catedralei și o dimensiune socială – „agregant social, posibil un animator al conștiinței naționale”:
„Este nu doar pecetluirea spirituală a împlinirii unui vechi proiect al României ca țară europeană, creștină, liberă și suverană (nu absurd suveranistă), proiect în cea mai mare măsură deja împlinit, ci și un eveniment major cu impact nu doar vizual, dar și agregant social și posibil animator al conștiinței noastre naționale”.
„Necesara cinstire a eroilor țării”
„Importanța valorilor simbolice care au rolul de a uni și suda ceea ce, illo tempore, a fost fisurat sau spart este astăzi, din păcate, subestimată în cheia unei înțelegeri precare a sensului nostru personal și comunitar.
Motiv suplimentar de reflecție, în propria minte, în școală și în afara ei, la ceea ce contează și funcționează dincolo de „cele văzute”, dincolo de orizontul pragmatic, de pâine și de circ.
În afara rolului liturgic preeminent al Catedralei, apare viguros rolul ei memorial, împlinit prin necesara și onorabila cinstire a eroilor țării pe verticala „Înălțării Domnului” care ne ridică privirea spre Cer, dar și rolul ei social de spațiu al întâlnirii dezirabile dintre Biserică și Stat în paradigma, încă actuală, a colaborării acestora în registre benefice societății.
O catedrală națională radiază aceste înțelesuri”, scrie Vasile Bănescu.
Frumusețea ca salvare
Biserica este, într-adevăr, un trup comunitar, omogen. Sfințirea iconografiei este, prin urmare, o legătură ce se stabilește între credință și identitatea națională.
Actul chemării Duhului să se coboare nu este un simbol lipsit de sens, este prezența reală a sacrului în comunitate.
„Primindu-l și bucurându-ne de el, avem șansa să descoperim că ceea ce ne salvează, fie și fulgurant, din cenușiul și marasmul cotidianului, este Frumusețea. În creștinism, Frumusețea întrupată.
Neizgonită, ea va rodi în bunătate, atenție morală și cunoaștere a ceea ce contează cu adevărat.
Lucruri fundamentale care răsar și cresc doar în intervalul privilegiat al întâlnirii omului cu Dumnezeu, inițial în spațiul sacru, apoi în prelungirea lui spre cel al unei vieți cu sens”, scrie Vasile Bănescu.
Read MoreMediafax
