Când s-a aflat că Pentagonul nu va vinde rachete Tomahawk cu rază lungă de acțiune Germaniei, s-a sugerat că Washingtonul s-ar putea teme că Moscova ar considera o astfel de capacitate în mâinile Europei drept o escaladare periculoasă. Măsura a venit în urma unor semne similare de retragere a SUA care se manifestau de câteva săptămâni, inclusiv decizia de a retrage 5.000 de soldați din Germania, de a opri desfășurarea planificată a unui batalion american echipat cu rachete Tomahawk și de a reduce drastic contribuțiile planificate ale SUA cu bombardiere, avioane de vânătoare, distrugătoare, submarine și alte forțe necesare pentru a consolida apărarea NATO în caz de criză sau atac.
Pentagonul susține că aceste măsuri sunt necesare pentru a reechilibra contribuțiile europene și americane la apărarea continentului, dar decizia de a opri vânzarea rachetelor Tomahawk indică o realitate mult mai îngrijorătoare: nu numai că Washingtonul nu mai desfășoară sisteme de lovire de precizie în profunzime în Europa, dar le refuză și aliaților europeni capacitatea de a se înarma cu aceste sisteme din teama reacției Rusiei, scrie Politico.
Cu alte cuvinte, SUA caută acum în mod activ să-și decupleze securitatea de cea a Europei.
„Decuplarea” din anii ‘50
Nu este prima dată când decuplarea devine o problemă în relațiile transatlantice. Îngrijorările cu privire la o astfel de decuplare au apărut pentru prima dată la sfârșitul anilor 1950, când Uniunea Sovietică a dezvoltat capacitatea de a viza direct teritoriul SUA și, din nou, la mijlocul anilor 1970, după desfășurarea de către sovietici a rachetelor balistice nucleare SS-20 care puteau ajunge în toată Europa — dar nu și în SUA.
După ce cancelarul german de atunci, Helmut Schmidt, a solicitat un răspuns al NATO la această situație, țările aliate au convenit în 1979 să desfășoare rachete nucleare cu rază lungă de acțiune care puteau ajunge în Uniunea Sovietică, oferindu-se în același timp să negocieze limitarea acestui tip de rachete. Până în 1987, NATO desfășurase sute de rachete nucleare, ceea ce a determinat Washingtonul și Moscova să convină asupra interzicerii tuturor forțelor nucleare cu rază intermediară de acțiune, cu raze cuprinse între 500 și 5.000 de kilometri — inclusiv rachetele sovietice SS-20 și rachetele de croazieră lansate de la sol și rachetele Pershing II ale NATO.
O lacună majoră în strategia NATO
Tratatul privind forțele nucleare cu rază intermediară de acțiune, semnat în acel an, a rămas în vigoare timp de peste 30 de ani — adică până în 2019, când prima administrație a președintelui american Donald Trump a decis să se retragă din acord din cauza încălcărilor evidente ale clauzelor acestuia de către Rusia. De atunci, țările NATO discută despre necesitatea desfășurării de rachete cu rază lungă de acțiune capabile să atingă ținte din Rusia.
Desfășurarea și vânzarea rachetelor Tomahawk către Berlin părea să acopere această lacună până când Germania și alte țări NATO ar fi putut dezvolta și desfășura propriile sisteme de rachete cu rază lungă de acțiune. Eforturile europene de dezvoltare a rachetelor sunt în curs, dar desfășurarea lor preconizată este încă la mulți ani distanță. Acum, decizia Washingtonului de a opri vânzarea redeschide efectiv o lacună majoră în strategia de descurajare a NATO.
Mai mult, deși teama de decuplare este profund înrădăcinată în istoria NATO, există o diferență majoră între preocupările legate de decuplare exprimate de Schmidt în anii 1970 și cele cu care ne confruntăm astăzi. Pe atunci, decuplarea era rezultatul acțiunilor sovietice, în timp ce astăzi este rezultatul acțiunilor SUA. Într-adevăr, Pentagonul pare mai influențat de anxietățile Rusiei decât de cerințele de descurajare ale NATO.
„Codependență nesănătoasă”
Acum cincizeci de ani, Europa se temea de retragerea Statelor Unite. Astăzi, pe măsură ce Washingtonul își îndreaptă atenția și resursele către alte teatre de operațiuni, retragerea a devenit o politică explicită a Statelor Unite. Și, deși încetarea a ceea ce comandantul suprem al forțelor aliate din Europa, Alexus G. Grynkewich, a numit o „codependență nesănătoasă” față de capacitățile americane poate fi oportună, a priva aliații europeni de capacitatea de a se apăra singuri este cu totul altă problemă.
Momentul în care au fost luate aceste decizii ale SUA este deosebit de ironic, venind după săptămâni de plângeri din partea administrației Trump că NATO nu a făcut suficient pentru a sprijini războiul SUA și al Israelului împotriva Iranului. NATO a devenit „o stradă cu sens unic, pe care America se află pur și simplu în poziția de a apăra Europa”, dar aliații nu vor face același lucru, a susținut secretarul de stat american Marco Rubio.
Cu toate acestea, atunci când Europa face un pas înainte pentru a se apăra – cerând chiar să cumpere echipament american pentru a face acest lucru – răspunsul este brusc „nu”.
Teoria alianțelor
Acest răspuns negativ nu este doar o problemă temporară. El atinge esența însăși a ceea ce face ca o alianță de securitate să funcționeze.
Teoria clasică a alianțelor face distincție între două tipuri de temeri: abandonul, când un aliat nu vine în apărarea ta, și capcana, când un aliat te târăște în război. Trump și consilierii săi se plâng de mult timp de abandonul european. Europenii se tem acum de abandonul american. Ambele părți au dreptate — și ambele reacționează prin o decuplare și mai accentuată.
Publicitate
Pe măsură ce SUA se retrag, Europa își mărește cheltuielile pentru apărare și construiește o varietate de capacități de lovire la distanță mare — unele cu capacități duale, convenționale și nucleare. Acestea sunt sisteme suverane. SUA nu vor avea niciun cuvânt de spus cu privire la momentul sau modul în care acestea vor fi utilizate. Ca urmare, Washingtonul va avea un motiv și mai puternic să încerce să se decupleze de Europa și să evite să se implice într-un război cu Rusia.
Decuplarea nu înseamnă că Europa va rămâne fără apărare. Înseamnă că securitatea europeană și cea americană nu mai sunt considerate interconectate. Washingtonul s-ar putea să nu mai considere automat o criză care amenință Varșovia sau Tallinn ca fiind o amenințare la adresa securității SUA. Iar asta înseamnă sfârșitul sistemului integrat de descurajare care a menținut pacea în ultimii 80 de ani.
Schmidt a înțeles că securitatea este indivizibilă în Europa. Trump pariază că nu este. Suntem pe cale să aflăm cine a avut dreptate, comentează Politico.
About the Author
