Ani de zile, gândirea strategică a SUA s-a concentrat pe Indo-Pacific: atolii militarizați ai Mării Chinei de Sud, șantierele navale chineze aflate în plină agitație și apele tensionate ale Strâmtorii Taiwan. Cu toate acestea, următoarea fază a competiției se va desfășura probabil pe masa continentală eurasiatică, contestată prin conducte, state oscilante și alinieri schimbătoare de-a lungul rutelor care se suprapun cu anticul Drum al Mătăsii. Aici China construiește coridoare comerciale și energetice alternative, dincolo de raza de acțiune imediată a puterii militare americane, potrivit unei analize War on the Rocks.
Strategii chinezi sunt de mult timp îngrijorați că, într-un conflict privind Taiwanul, Statele Unite ar putea exploata dependența Chinei de energia și comerțul maritim prin închiderea Strâmtorii Malacca – calea navigabilă îngustă dintre Malaysia și Indonezia, prin care trec aproximativ 75-80% din importurile de petrol maritim ale Chinei. Beijingul a încercat să depășească această vulnerabilitate prin construirea unei rețele de transport multidimensionale pe uscat și pe mare. Perturbările recente din Strâmtoarea Ormuz și din jurul acesteia au subliniat urgența acestui efort.
Obiectivul nu este de a înlocui comerțul maritim cu comerțul terestru. Mai degrabă, o încredere mai mare în capacitatea Chinei de a rezista perturbărilor maritime ar putea încuraja Beijingul să își asume riscuri mai mari în privința Taiwanului. Fără a se adapta la această realitate, Statele Unite și aliații săi riscă să se concentreze prea mult pe competiția maritimă. Pentru a modela traiectoria competiției dintre SUA și China, Washingtonul ar trebui să înțeleagă atât strategiile maritime, cât și pe cele continentale ale Chinei, subliniază sursa citată
Evadarea din punctele de blocaj
Încă din 2005, Zhang Jie, cercetătoarea Academiei Chineze de Științe Sociale, a asociat în mod explicit vulnerabilitatea Chinei în Strâmtoarea Malacca cu libertatea sa de acțiune asupra Taiwanului. Eforturile SUA de a controla strâmtoarea, susținea ea, nu numai că reprezentau o potențială amenințare la adresa securității energetice a Chinei, dar și limitau „capacitatea Beijingului de a acționa în problema Taiwanului și în afacerile vecine”. Soluția propusă de ea era ocolirea Asiei de Sud-Est și deschiderea de noi rute de transport al petrolului prin Asia Centrală și Rusia.
Zhang, actualul director al diviziei de securitate și diplomație Asia-Pacific din cadrul Academiei, a remarcat în lucrarea „Factorul Malacca în securitatea energetică a Chinei” că încercările timpurii ale Beijingului de a ocoli Strâmtoarea Malacca — cum ar fi construirea unui canal peste istmul Kra din Thailanda sau construirea de conducte de petrol și gaze prin Myanmar — au fost insuficiente pentru a rezolva „Dilema Malacca”. Deși astfel de proiecte ar permite navelor să evite strâmtoarea în sine, Zhang a susținut că niciunul „nu poate elimina cu adevărat posibilitatea intervenției marilor puteri”. Malacca nu a fost decât un microcosmos al situației dificile a Chinei în ceea ce privește transportul maritim de petrol.
În schimb, ea a cerut consolidarea cooperării energetice cu Asia Centrală și Rusia. Zhang a recunoscut că conducta petrolieră China-Kazahstan, planificată la momentul respectiv, și viitoarele rute de petrol și gaze din Rusia nu puteau înlocui rolul Orientului Mijlociu în aprovizionarea cu energie a Chinei pentru o perioadă considerabilă. Dar a susținut că rutele terestre ar avea „o semnificație strategică mai mare în condiții care nu sunt în timp de pace”. Ea a continuat: „Prin urmare, acestea ar avea un grad relativ ridicat de securitate și ar fi mai puțin susceptibile la influența țărilor occidentale”.
Două decenii mai târziu, o mare parte din infrastructura pe care Zhang a prevăzut-o există deja. China a construit, de asemenea, conducta de gaze Asia Centrală-China din Turkmenistan, ale cărei trei linii existente au o capacitate de 55 de miliarde de metri cubi pe an. O a patra linie planificată ar crește această capacitate la 85 de miliarde de metri cubi. Dacă Beijingul ar fi de acord și cu conducta propusă de Rusia, Power of Siberia 2, cu încă 50 de miliarde de metri cubi de capacitate anuală, Beijingul ar dobândi capacitatea de a înlocui o parte substanțială din gazul natural lichefiat pe care îl importă în prezent pe mare cu gaz terestru.
În loc să elimine dependența de energia maritimă, China pare să construiască suficientă reziliență – prin conducte terestre, stocare și flexibilitate a cererii – pentru a face față unei perturbări grave pe mare. Profesorul Cui Shoujun de la Universitatea Renmin descrie conductele ca o „barieră solidă de securitate energetică”, trecerea Chinei la energia regenerabilă ca stabilind un „șanț de apărare” strategic, iar tehnologiile care transformă cărbunele în petrol și metanol ca o „plasă de siguranță” suplimentară împotriva deficitului de combustibil și materii prime petrochimice în circumstanțe extreme.
Cât de rezistentă a devenit China? Unii spun că reducerea bruscă a importurilor de țiței maritim de către China în timpul acestei crize din Iran ar fi putut reprezenta o „perioadă de încercare” pentru o blocadă asupra Malacca. Potrivit Administrației pentru Informații Energetice din SUA, China a importat doar 8,1 milioane de barili de țiței pe zi în al doilea trimestru al anului 2026, cu 32% mai puțin decât în trimestrul precedent. Cu toate acestea, Beijingul nu a compensat diferența pur și simplu prin golirea rezervelor sale strategice. Administrația pentru Informații Energetice estimează că stocurile strategice ale Chinei au scăzut cu doar 49 de milioane de barili în timpul trimestrului, de la 1,54 miliarde la 1,49 miliarde de barili. Beijingul a absorbit o mare parte din șoc prin reducerea cantității de petrol procesate de rafinăriile sale, în loc să înlocuiască fiecare baril importat pierdut din depozit.
Asta nu înseamnă că China ar putea rezista la nesfârșit unei blocade în timp de război. Dacă China ar încerca să înlocuiască în întregime un deficit de import de 3,9 milioane de barili pe zi dintr-un stoc de 1,49 miliarde de barili, aceste stocuri ar dura aproximativ un an. Dar episodul Ormuz arată de ce o astfel de aritmetică poate exagera vulnerabilitatea Chinei. Beijingul poate răspunde la un șoc al ofertei prin raționalizarea consumului de petrol, precum și prin reducerea rezervelor. În timp de război, ar putea raționaliza mai agresiv, păstrând combustibilul pentru armată, forțând în același timp reduceri mai mari în alte sectoare ale economiei.
Beijingul semnalează că își dorește mai multă rezistență. În august, Comisia Națională pentru Dezvoltare și Reformă și Administrația Națională a Energiei din China au lansat noul lor plan cincinal pentru dezvoltarea petrolului și gazelor naturale, solicitând în mod explicit Chinei să „consolideze și să extindă coridoarele strategice de import terestre” și să urmeze o strategie de import diversificată.
Au existat ample dezbateri cu privire la posibilitatea ca Statele Unite să blocheze comerțul maritim al Chinei. Într-un articol din 2008 al Naval War College Review, Gabriel Collins și William Murray au identificat câteva provocări critice: unde să se organizeze navele confiscate, cum să se gestioneze echipajele multinaționale, cum să se determine ce petroliere transportau petrol pentru China și cum să se împiedice petrolierele să ia pur și simplu rute alternative, cum ar fi prin strâmtorile Lombok și Sunda.
Între timp, Sean Mirski a susținut în 2013 că o blocadă navală americană ar putea impune costuri ruinoase Chinei într-un conflict prelungit, mai ales dacă ar fi însoțită de o coaliție care să includă Rusia, India și Japonia pentru a împiedica Beijingul să ocolească blocada prin rute maritime și terestre alternative. Alinierea Rusiei cu China face ca una dintre condițiile cheie ale lui Mirski să fie mai greu de realizat și sporește importanța statelor rămase de-a lungul periferiei continentale a Chinei. Dar, indiferent de dezbaterea din Occident privind blocada, strategii chinezi vor presupune ce e mai rău și se vor pregăti în consecință.
Regândirea Oceanului Indian
În 2010, Robert Kaplan a prezis că Oceanul Indian va deveni arena centrală a competiției globale, determinată parțial de dependența Chinei de energia care traversează Ormuz și Malacca și de rivalitatea sino-indiană tot mai mare. Șaisprezece ani mai târziu, această predicție pare mai puțin sigură.
Comandamentul Indo-Pacific al SUA a revenit la Comandamentul Pacificului – o schimbare pe care Elbridge Colby, șeful politicilor Pentagonului, a descris-o ca subliniind accentul pus pe elementul pacific al Primului Lanț de Insule. Quadrilateralul (Quad) – Statele Unite, Japonia, India și Australia, adesea tratat ca principala reuniune a liderilor indo-pacifici – nu a mai organizat un summit al liderilor de aproape doi ani.
Deși India este un jucător important pe scena mondială, capacitatea sa de a modela strategia continentală a Chinei este limitată de geografie. În urmă cu peste un secol, geograful britanic Halford Mackinder a observat că China propriu-zisă și India sunt separate de „cele mai masive zone muntoase de pe Glob”, Munții Himalaya și Platoul Tibetan, care este „la fel de mare ca Franța, Germania și Austro-Ungaria la un loc”.
Geografia nu s-a schimbat. Fără planuri realiste pentru conducte sau căi ferate pe acest teritoriu, strategii chinezi s-au îndreptat în schimb către Asia Centrală, unde geografia este mult mai propice conectivității terestre.
Turnura continentală a lui Xi Jinping
În septembrie 2013, liderul Chinei, Xi Jinping, a lansat la Astana, Kazahstan, proiectul său emblematic de infrastructură, Inițiativa „Centura și Drumul” . El a declarat că relațiile cu Asia Centrală vor deveni o prioritate a politicii externe chineze. O lună mai târziu, Xi a convocat o conferință de lucru pe tema politicii externe special pe tema „diplomației periferice” a Chinei, primul astfel de forum tematic de la înființarea Republicii Populare Chineze în 1949. „Trebuie să ne ajutăm vecinii în perioade de criză, să-i tratăm ca pe egali, să-i vizităm frecvent și să luăm măsuri care să ne aducă sprijin și prietenie”, a spus Xi.
Doisprezece ani mai târziu, în aprilie 2025, Xi a convocat Conferința Centrală privind Munca Legată de Țările Vecine, subliniind încă o dată diplomația vecinătății ca principiu călăuzitor al politicii externe. Momentul a fost simbolic, venind la doar câteva zile după ce președintele SUA, Donald Trump, a anunțat tarife vamale drastice în „Ziua Eliberării”.
La capătul drumului se află ambiția lui Xi: Visul chinezesc al „marii întineriri a națiunii chineze”. Acesta promite că până în 2049 China va fi prosperă, puternică și lideră globală – cu „ socialismul cu caracteristici chinezești” justificat ca învingător al istoriei. După cum susțin specialiștii în China din Marea Britanie, Steve Tsang și Olivia Cheung, realizarea supremă a acestei întineriri ar fi subjugarea Taiwanului, o mișcare spectaculoasă menită să expună incapacitatea strategică americană. Ar fi sfârșitul Pax Americana și începutul unei ordini sino-centrice, o Pax Sinica.
Malacca pe uscat
Dacă avem dreptate, cheia descurajării ar putea fi complicarea presupunerilor Beijingului cu privire la securitatea și fiabilitatea coridoarelor continentale de care depinde strategia sa pe termen lung. Washingtonul ar trebui să aprofundeze relația diplomatică cu țările eurasiatice care se află pe coridoarele energetice și comerciale pe care Beijingul încearcă să le stabilească pe întreg continentul.
Trei sunt deosebit de importante pentru conectivitatea terestră a Chinei. Kazahstanul, cu terenul său lung și plat și rețeaua feroviară extinsă, oferă Chinei o rută terestră stabilă către regiunea Caspică. Uzbekistanul, fidel moștenirii sale de pe Drumul Mătăsii, este menit să devină un nod cheie de tranzit odată cu intrarea în funcțiune a căii ferate China-Kârgâzstan-Uzbekistan. Odată ajunsă în Uzbekistan, legătura feroviară construită de China va continua să facă legătura cu Turkmenistan și Iran.
Între timp, Azerbaidjanul controlează unul dintre cele mai importante puncte de restricție comercială ale Eurasiei, cunoscut sub numele de Râul Ganja. Luke Coffey de la Institutul Hudson observă că comerțul terestru dintre Asia și Europa, care încearcă să evite Rusia și Iranul, trebuie să treacă prin coridorul îngust care leagă Azerbaidjanul de Georgia. Având o lățime de doar aproximativ 60 de kilometri în cel mai îngust punct, Râul Ganja are o concentrație extraordinară de infrastructură strategică. Conducte de petrol și gaze, calea ferată Baku-Tbilisi-Kars și alte infrastructuri critice trec toate prin coridor.
Importanța sa se extinde mult dincolo de Azerbaidjan. La vest, coridorul se deschide prin Georgia și Turcia spre Marea Neagră, Marea Mediterană și Europa. La est, se întinde peste Marea Caspică spre Kazahstan și restul Asiei Centrale – și, în cele din urmă, spre China. Gap Ganja este balamaua îngustă care leagă Coridorul Mijlociu trans-caspic de o parte și de alta a Caucazului. Este, în fapt, Malacca pe uscat. Aceste state ale coridorului nu sunt sateliți chinezi. Kazahstanul, Uzbekistanul și Azerbaidjanul sunt „state oscilante” prin excelență, cultivând relații cu puteri concurente, în loc să se angajeze exclusiv față de oricare dintre părți. Dorința lor de a colabora atât cu Washingtonul, cât și cu Beijingul a fost evidentă atunci când liderii lor au participat la parada militară a Chinei de la Beijing în septembrie anul trecut și la ceremonia de lansare a Consiliului pentru Pace condusă de SUA la Davos, în ianuarie.
Acestea fac parte dintr-o centură mai largă de state eurasiatice oscilante, ale căror decizii privind infrastructura, energia și alinierea diplomatică vor ajuta la determinarea dacă strategia continentală a Chinei se desfășoară într-un mediu permisiv sau contestat.
Editor : Ș.R.
About the Author
