Mulți oameni merg la Londra pentru muncă, afaceri sau ca turiști. Tamisa atrage însă și un alt tip de persoane. E vorba despre o comunitate de căutători de comori care își murdăresc mâinile săpând în noroi și căutând indicii despre trecutul țării. Flora Spiegel și Jason Sandy se numără printre puținii norocoși care au permisiunea de a cerceta albia fluviului, în căutarea unor obiecte pierdute de mult. Unele au sute de ani vechime și spun povești uitate despre trecutul regatului.
La umbra clădirilor moderne ale Londrei, o activitate veche de secole cunoaște o revenire spectaculoasă.
Jason Sandy, căutător de comori: „Este una dintre cele mai vechi pipe de tutun pe care le-am găsit vreodată.”
Flora Spiegel, căutător de comori: „Arată ca o ceașcă și o parte dintr-o farfurie, din perioada lui Shakespeare.”
Aceasta este căutarea prin mâl -„mudlarking”, un hobby în plină expansiune. Dar nu e ceva accesibil oricui. Iar permisele de participare au devenit aproape la fel de râvnite ca relicvele descoperite. Odinoară, „mudlarks” erau săracii Londrei, care căutau obiecte și resturi pe care să le poată vinde. Astăzi, pasionați precum Flora pornesc în căutarea trecutului.
Flora Spiegel, căutător de comori: „E foarte interesant. Știi, aici jos e casa cuiva de acum 2.000, 1.800 de ani.”
Ascunse printre pietre, Flora descoperă obiecte care au călătorit în timp. Ele spun poveștile londonezilor obișnuiți care au trăit și muncit pe acest râu.
Flora Spiegel, căutător de comori: „E ca și cum te-ai întoarce pentru foarte scurt timp în trecut, ca să uiți de problemele și anxietățile zilelor noastre. Am obiecte despre care n-am știut ani întregi ce sunt, iar când reușești să afli, e o satisfacție uriașă.”
Departe de malul râului, Flora își expune descoperirile la Catedrala Southwark. Vânzarea obiectelor nu este permisă. În schimb, festivalul anual de „mudlarking” le oferă pasionaților o privire asupra comorilor ascunse în Tamisa.
„Mudlarking” a devenit foarte popular în ultimii ani, mii de oameni sperând să-i urmeze exemplul Florei. Dar pentru că cererea este atât de mare, există limite stricte privind numărul celor care pot practica această activitate. Sunt eliberate doar 4.000 de permise pe an, iar lista de așteptare a ajuns la un moment dat la peste 10.000 de persoane. Printre ele, și istoricul Dan O’Brien.
Dan O’Brien, istoric: „Acum sunt oarecum pierdut în mulțime. Sunt pe lista celor care și-au exprimat dorința de a fi luați în considerare, dar încă aștept și n-am mai auzit nimic de foarte mult timp. Așa că am fost mudlarker. În sufletul meu încă sunt mudlarker, dar nu am permis, așa că nu pot practica.”
Deși studiază descoperirile „mudlarkerilor”, nu a reușit să-și reînnoiască permisul.
Dan O’Brien, istoric: „Aș avea enorm de câștigat ca istoric dacă aș putea practica din nou această activitate, să găsesc obiecte și să încep să reconstruiesc poveștile din spatele lor.
Pentru că scriu și cercetez locuri care se aflau de-a lungul Tamisei, pline de oameni care pierdeau genul de obiecte pe care eu le găseam în râu. Așa că asta a adăugat o nouă dimensiune cercetării mele istorice și ar fi extraordinar să o pot recupera.”
Alethea s-a înscris pe listă la scurt timp după deschiderea acesteia și așteaptă de aproape doi ani.
Alethea Shirilan, pasionată de căutări: „Am întâlnit pe cineva care s-a înscris pe lista de așteptare la doar 20 de minute după deschiderea înscrierilor, iar permisul i-a venit abia după șase luni. Așa că mi-am spus că probabil m-am înscris în primele 20-40 de ore. Deci poate că voi primi permisul în următorii 20-40 de ani.”
La doar câteva minute de mers pe jos de aici, Jason, pasionat de „mudlarking”, caută și el pe mal. Practică această activitate de 14 ani și a văzut cu ochii lui cum a devenit tot mai populară.
Spune că pandemia a contribuit la transformarea acestui hobby, cândva de nișă, într-un fenomen de masă. Unii au descoperit o nouă legătură cu râul. Alții au găsit o nouă perspectivă asupra greutăților prin care au trecut londonezii în trecut. În același timp, conturi de pe rețelele sociale, precum cel al lui Jason, au contribuit la creșterea audienței, care îi urmărește cu aviditate descoperirile spectaculoase.
Jason Sandy, căutător de comori: „Una dintre descoperirile mele preferate din această zonă este un pantof medieval. Este primul pantof al unui copil și a ieșit din mâl complet intact. L-am donat Muzeului Londrei. Este unul dintre cei mai vechi pantofi medievali găsiți vreodată în râu într-o stare atât de bună. Are aproximativ 600 de ani și încă are șireturile.”
Tamisa este un râu cu maree. De două ori pe zi, nivelul apei scade cu până la șapte-zece metri – iar asta transformă zona într-unul dintre cele mai lungi și mai mari situri arheologice din Marea Britanie. Mâlul anaerob, lipsit de oxigen, păstrează obiecte la care te-ai aștepta cel mai puțin. Jason spune că tocmai caracterul unic al mâlului face esențială limitarea numărului de „mudlarkeri”.
Jason Sandy, căutător de comori: „Trebuie să ne asigurăm că activitatea e sustenabilă. Trebuie, de asemenea, să ne asigurăm că aceste artefacte nu sunt luate cu nemiluita și că sunt păstrate pentru generațiile viitoare. Nu putem pur și simplu să lăsăm pe oricine să vină aici și să plece acasă cu o plasă plină de obiecte. Totul trebuie făcut într-un mod sustenabil și cred că am găsit acum un echilibru bun împreună cu Autoritatea Portului Londrei.”
Autoritatea spune că în timp, protejarea acestui mediu sensibil îl va face accesibil unui număr mai mare de oameni. Flora păstrează doar o parte dintre obiectele pe care le găsește. Pe celelalte le aruncă înapoi în râu, hotărâtă să păstreze istoria acestuia pentru viitor.
About the Author
