Salariile au continuat să crească în România în 2026, însă avansul nu a reușit să țină pasul cu scumpirile. Potrivit ultimelor date publicate de INS, Eurostat și ANOFM analizate de Digi24.ro, dincolo de salariul mediu de 5.820 de lei, piața muncii arată diferențe mari între domenii, o cerere concentrată în special în zona meseriilor și a muncii necalificate și o rată de ocupare care continuă să fie printre cele mai reduse din Uniunea Europeană.
Cele mai recente date ale Institutului Național de Statistică arată că, în iulie 2026, câștigul salarial mediu net a ajuns la 5.820 de lei, cu 86 de lei, respectiv 1,5%, peste nivelul din iunie. Câștigul salarial mediu brut a urcat în aceeași perioadă la 9.709 lei, cu 145 de lei mai mult decât în luna precedentă.
Privită pe parcursul unui an, creșterea este mai mare: salariul mediu net a avansat cu 5,5% față de iulie 2025. Majorarea nu a fost însă suficientă pentru a acoperi creșterea prețurilor. Indicele câștigului salarial real calculat de INS a fost de 97,5% față de aceeași lună a anului trecut, ceea ce înseamnă că puterea de cumpărare aferentă salariului mediu a scăzut cu aproximativ 2,5%.
Altfel spus, angajatul încasează mai mulți lei decât în urmă cu un an, dar poate cumpăra mai puțin cu ei. În iulie 2026, luna la care se raportează și datele salariale, rata anuală a inflației a fost de 8,16%, peste creșterea de 5,5% a câștigului salarial mediu net față de iulie 2025. Diferența explică de ce, în termeni reali, puterea de cumpărare a salariului mediu a scăzut. Cele mai recente date INS arată că inflația anuală a încetinit ulterior la 6,17% în august 2026. Serviciile au rămas categoria cu cele mai mari scumpiri, de 11,28% într-un an, urmate de mărfurile nealimentare, cu 6,36%, și de alimente, cu 2,62%.
Media națională ascunde, în același timp, diferențe foarte mari între sectoare. Cele mai ridicate câștiguri salariale medii nete au fost înregistrate în iulie în activitățile de programare și consultanță în tehnologia informației, unde au ajuns la 13.464 de lei, și în extracția petrolului brut și a gazelor naturale, cu 13.140 de lei.
La celălalt capăt, media a fost de numai 2.986 de lei în alte activități de servicii și de 3.023 de lei în pescuit și acvacultură. Între domeniul aflat în fruntea statisticii și cel de la baza acesteia apare astfel o diferență de peste 10.000 de lei net pe lună.
Nici evoluția de la o lună la alta nu a fost uniformă. În iulie, câștigul salarial mediu net a crescut cu 23,4% în activitățile juridice și de contabilitate și cu 20,2% în extracția petrolului și gazelor. Majorări cuprinse între 8% și 14,5% au fost consemnate, printre altele, în activități de arhitectură și inginerie, fabricarea autovehiculelor, activități de închiriere și leasing și în unele activități profesionale, științifice și tehnice.
În sens opus, scăderi cuprinse între 7,5% și 11,5% au fost înregistrate în fabricarea produselor din tutun, activități de editare, fabricarea calculatoarelor și produselor electronice și optice, telecomunicații, fabricarea de mașini și utilaje și industria farmaceutică.
INS atrage însă atenția că aceste variații lunare nu trebuie interpretate automat ca majorări sau tăieri permanente de salarii. Câștigul mediu poate fi influențat de plata unor prime trimestriale, anuale sau de vacanță, de bonusuri de performanță și sume din profit, dar și de nivelul producției, încasările companiilor sau modificarea structurii personalului.
Și în sectorul bugetar au existat evoluții diferite: față de iunie, câștigul salarial mediu net a crescut cu 1,5% în sănătate și asistență socială și cu 0,6% în administrația publică, în timp ce în învățământ a scăzut cu 1,1%.
România rămâne printre cele mai ieftine țări din UE din punctul de vedere al costului muncii
Diferențele devin și mai vizibile atunci când România este comparată cu restul Uniunii Europene. În 2025, costul mediu al unei ore de muncă a fost de 13,6 euro în România, față de 34,9 euro în Uniunea Europeană și 38,2 euro în zona euro, potrivit Eurostat. Indicatorul cuprinde nu doar salariul angajatului, ci costul total suportat de angajator pentru forța de muncă.
România avea astfel al doilea cel mai mic cost orar al muncii dintre statele membre. Doar Bulgaria se situa mai jos, cu 12 euro pe oră, în timp ce Ungaria, următoarea țară în clasament, ajungea la 15,2 euro.
La polul opus, o oră de muncă îl costa în medie pe angajator 56,8 euro în Luxemburg, 51,7 euro în Danemarca și 47,9 euro în Țările de Jos. Cu alte cuvinte, costul orar al muncii din România reprezenta aproximativ 39% din media Uniunii Europene și era de peste patru ori mai mic decât în Luxemburg.
Decalajul s-a redus în ultimii ani pe fondul creșterilor salariale rapide. În 2025, costul orar al muncii exprimat în moneda națională a crescut în România cu 10,6%, cel mai mare avans dintre statele membre care nu folosesc moneda euro. În Ungaria creșterea a fost de 8,9%, iar în Polonia de 8,8%.
Cele mai recente date arată însă că ritmul a încetinit puternic în 2026. În trimestrul al doilea, componenta salarială a costului orar al muncii din România era cu doar 1,8% mai mare decât în aceeași perioadă din 2025, unul dintre cele mai reduse ritmuri din Uniune, la egalitate cu Luxemburg. Media UE a fost de 3,2%. Cele mai puternice creșteri au fost consemnate în Bulgaria, de 9,9%, Lituania, de 9,6%, și Croația, de 8,9%.
În paralel, salariul minim brut din România a crescut de la 1 iulie 2026 la 4.325 de lei, de la 4.050 de lei anterior. Comparat cu un câștig salarial mediu brut de 9.709 lei în iulie, pragul minim reprezintă aproximativ 45% din medie, deși cei doi indicatori măsoară lucruri diferite: salariul minim este pragul legal de remunerare, în timp ce media INS include câștigurile efectiv plătite salariaților și poate fi influențată de prime și bonusuri.
Creșterea din acest an continuă, de altfel, un avans susținut al salariului minim din ultimul deceniu. Potrivit Eurostat, între iulie 2016 și iulie 2026, România a avut o creștere medie anuală a salariului minim de 11,6%, a doua cea mai mare din Uniunea Europeană, după Lituania, unde ritmul a fost de 11,7%. Bulgaria a urmat cu 11,2%, Polonia cu 10,4%, iar Ungaria cu 10%.
În ciuda acestui ritm de creștere, România rămâne în grupul statelor UE cu un salariu minim brut sub 1.000 de euro pe lună. Diferențele față de celelalte state se reduc însă atunci când salariile sunt ajustate la nivelul prețurilor: exprimat în standardul puterii de cumpărare, salariul minim din România se află în grupa de mijloc a Uniunii.
România are cea mai mică rată a locurilor de muncă vacante din UE
Nivelul salariilor este doar o parte a imaginii. O altă întrebare este cât de mare este, în realitate, cererea de forță de muncă. Datele Eurostat pentru trimestrul al doilea din 2026 arată că România avea o rată a locurilor de muncă vacante de numai 0,5%, cea mai mică dintre statele membre pentru care există date comparabile. Media Uniunii Europene era de 2%, de patru ori mai mare.
Diferența față de economiile cu o piață a muncii mai tensionată este considerabilă. Rata posturilor vacante ajungea la 4,1% în Țările de Jos, 3,3% în Belgia, 3,1% în Malta și 2,9% în Austria. După România, cele mai mici valori erau înregistrate în Polonia și Bulgaria, cu câte 0,8%.
Indicatorul arată ponderea locurilor de muncă vacante în totalul posturilor existente, ocupate și neocupate. O rată redusă nu înseamnă însă că fiecare angajator găsește ușor oamenii de care are nevoie. Pot exista, simultan, lipsuri de personal într-o anumită meserie, într-un anumit județ sau pentru anumite competențe, chiar dacă la nivelul întregii economii proporția posturilor vacante este mică.
Datele ANOFM arată tocmai unde este concentrată o parte din această cerere. La 16 septembrie, angajatorii aveau declarate în evidențele agenției 34.645 de locuri de muncă disponibile la nivel național.
Cele mai multe erau pentru conducători auto de transport rutier, cu 3.868 de posturi, manipulanți de mărfuri, cu 1.943, și curieri, cu 1.923. Urmau muncitorii necalificați în construcții, cu 1.583 de locuri, muncitorii necalificați la spargerea și tăierea materialelor de construcții, cu 1.243, lucrătorii comerciali, cu 1.227, și agenții de securitate, cu 1.079 de posturi.
Structura după nivelul de educație arată și mai clar unde este concentrată oferta din evidențele agenției. Din cele 34.645 de locuri de muncă, numai 2.110, adică aproximativ 6%, erau destinate persoanelor cu studii superioare. În această categorie erau căutați, între alții, ingineri, medici, manageri, economiști și diferiți specialiști.
Pentru persoanele cu studii liceale sau postliceale erau disponibile 6.789 de posturi, iar alte 7.209 erau adresate absolvenților de învățământ profesional.
Cea mai mare categorie era însă formată din cele 18.537 de locuri destinate persoanelor fără studii sau cu studii primare ori gimnaziale. Acestea reprezentau aproximativ 53,5% din întreaga ofertă aflată în evidențele ANOFM și includeau în special posturi de curier, manipulant de mărfuri și muncitor necalificat.
Cele două statistici, rata Eurostat de 0,5% și cele peste 34.000 de locuri raportate de ANOFM, nu se contrazic. Prima raportează numărul posturilor vacante la dimensiunea întregii piețe a muncii și este construită pentru comparații între țări. Cea de-a doua este o evidență administrativă a ofertelor declarate agențiilor de ocupare și se modifică permanent pe măsură ce angajatorii publică posturi noi, ofertele expiră sau locurile sunt ocupate.
Aproape 260.000 de șomeri, dar profilul lor nu coincide întotdeauna cu ceea ce caută angajatorii
În timp ce firmele aveau zeci de mii de posturi declarate disponibile, la sfârșitul lunii iulie figurau în evidențele ANOFM 259.889 de șomeri. Rata șomajului înregistrat era de 3,25%, față de 3,20% în iunie.
Datele arată însă că simpla comparație între numărul șomerilor și cel al locurilor vacante nu explică funcționarea pieței muncii. Contează unde se află oamenii fără serviciu, ce vârstă și calificări au și unde sunt posturile oferite de companii.
Din totalul persoanelor înregistrate la ANOFM în iulie, numai 57.758 primeau indemnizație de șomaj. Ceilalți 202.131, adică aproape 78% din total, erau șomeri neindemnizați.
Dezechilibrul este vizibil și geografic. Aproape trei sferturi dintre șomerii înregistrați proveneau din mediul rural: 189.066 de persoane, față de 70.823 în mediul urban. Numărul bărbaților fără loc de muncă, de 133.472, îl depășea ușor pe cel al femeilor, de 126.417.
Vârsta este un alt element important. Cea mai numeroasă categorie era cea a persoanelor de peste 55 de ani, cu 66.284 de șomeri, urmată de grupa 40-49 de ani, cu 61.648. La polul opus, numai 14.805 dintre șomerii înregistrați aveau între 25 și 29 de ani.
Și nivelul de educație indică o concentrare puternică în zona calificărilor reduse. Persoanele fără studii sau doar cu studii primare reprezentau 28,98% din totalul șomerilor, iar cele cu studii gimnaziale alte 33,70%. Împreună, cele două categorii depășesc 62% din total. Persoanele cu studii universitare reprezentau doar 4,9% dintre șomerii înregistrați.
În același timp, aceste date trebuie diferențiate de rata șomajului calculată statistic de INS și Eurostat. ANOFM numără persoanele înregistrate oficial în evidențele agențiilor de ocupare, în timp ce statistica europeană folosește definiția armonizată a șomajului și ancheta asupra forței de muncă. O persoană poate fi, așadar, considerată șomer potrivit metodologiei statistice chiar dacă nu este înscrisă la ANOFM.
Cele mai recente date INS arată că rata șomajului, calculată în formă ajustată sezonier, a fost de 6,4% în iulie 2026, în scădere cu 0,4 puncte procentuale față de luna precedentă. Numărul persoanelor fără un loc de muncă, cu vârste între 15 și 74 de ani, a fost estimat la 526.800, față de 555.500 în iunie, dar peste nivelul din iulie 2025, când erau 484.800 de șomeri.
Asta înseamnă că, deși șomajul a scăzut de la o lună la alta, numărul persoanelor fără loc de muncă era cu aproximativ 42.000 mai mare decât în urmă cu un an. Diferențele se văd și între femei și bărbați.
În iulie, rata șomajului a fost de 6,7% în rândul femeilor, față de 6,2% în cazul bărbaților. Pentru populația adultă, cu vârste între 25 și 74 de ani, rata șomajului a fost estimată la 5,2%: 5,5% în cazul femeilor și 5% în rândul bărbaților.
Cea mai vulnerabilă categorie rămân însă tinerii. În perioada aprilie-iunie 2026, rata șomajului în rândul persoanelor cu vârste între 15 și 24 de ani a ajuns la 30,8%, adică aproape unul din trei tineri activi pe piața muncii era șomer. În același timp, persoanele cu vârste între 25 și 74 de ani reprezentau 76,4% din numărul total al șomerilor estimat pentru luna iulie.
România are oameni în afara pieței muncii, în timp ce productivitatea a scăzut
Problema structurală a pieței muncii devine și mai clară atunci când sunt privite datele privind ocuparea. În 2025, 69% dintre românii cu vârste între 20 și 64 de ani aveau un loc de muncă, potrivit Eurostat. Era a doua cea mai mică rată de ocupare din Uniunea Europeană, după Italia, unde indicatorul se situa la 67,6%. Media UE ajunsese la 76,1%.
Asta înseamnă un decalaj de peste șapte puncte procentuale între România și media europeană, într-o perioadă în care numeroși angajatori reclamă dificultăți în găsirea personalului.
Una dintre cele mai mari diferențe apare în cazul femeilor. În 2025, rata de ocupare a acestora era de numai 59,5% în România, a doua cea mai redusă din UE după Italia. Diferența dintre rata de ocupare a bărbaților și cea a femeilor ajungea la 18,7 puncte procentuale, față de un decalaj mediu de 9,6 puncte la nivelul Uniunii.
Prin urmare, România se confruntă în același timp cu angajatori care caută personal și cu o parte importantă a populației de vârstă activă care nu este ocupată. Cifrele nu permit concluzia că persoanele aflate în afara pieței muncii ar putea ocupa automat posturile disponibile: diferențele de calificare, localizare sau disponibilitate pot împiedica întâlnirea dintre cerere și ofertă.
Peste această problemă se suprapune în 2026 și evoluția productivității. În trimestrul al doilea, productivitatea muncii a crescut la nivelul Uniunii Europene cu 0,9% dacă este calculată pe persoană ocupată și cu 0,8% dacă este raportată la numărul de ore lucrate, comparativ cu aceeași perioadă din 2025.
România s-a aflat însă în direcția opusă. Productivitatea pe persoană ocupată a scăzut cu 0,8%, România fiind, alături de Irlanda și Italia, printre singurele state membre cu recul. Raportată la numărul de ore lucrate, productivitatea a coborât cu 1,2%, cea mai mare scădere din Uniunea Europeană.
Indicatorul este relevant inclusiv pentru evoluția viitoare a salariilor. Productivitatea arată, în esență, câtă valoare economică reală este produsă de o persoană ocupată sau într-o oră de muncă. Pe termen mai lung, posibilitatea unei economii de a susține creșteri ale veniturilor fără să piardă competitivitate este strâns legată și de capacitatea de a produce mai multă valoare cu resursele de muncă disponibile.
Privite împreună, datele arată astfel o piață a muncii mai complicată decât sugerează simpla evoluție a salariului mediu. Veniturile nominale sunt mai mari, dar scumpirile au erodat creșterea; România recuperează o parte din decalajul salarial față de Europa, însă o oră de muncă încă are un cost de numai aproximativ 39% din media UE.
În același timp, peste jumătate dintre posturile aflate în evidențele ANOFM sunt destinate persoanelor fără studii sau cu cel mult studii gimnaziale, iar mai mult de 60% dintre șomerii înregistrați au, la rândul lor, cel mult acest nivel de educație.
Dincolo de numărul de locuri disponibile, rămâne însă problema întâlnirii dintre oameni și joburi: unde sunt posturile, unde se află persoanele care caută de lucru, ce calificări au și de ce competențe au nevoie companiile. Iar datele privind ocuparea și productivitatea arată că România are în continuare o rezervă importantă de forță de muncă, dar și dificultăți în a o transforma în ocupare și valoare economică.
About the Author
