Rivalitatea strategică dintre Statele Unite și China riscă să alimenteze o spirală a neîncrederii, a înarmării și a restricțiilor economice, cu posibilitatea unei confruntări militare în jurul Taiwanului. O alternativă ar fi construirea unei relații bazate pe stabilitate strategică, reținere reciprocă și acorduri verificabile, fără ca Washingtonul să renunțe la descurajare. Pentru a evita escaladarea, cele două puteri ar trebui să stabilească limite politice clare, să reducă riscul incidentelor militare și să negocieze reguli comune în domeniile economic, tehnologic, nuclear și cibernetic, se arată într-o analiză publicată de War on the Rocks.
Într-o simulare cu ușile închise a unei crize sino-americane, la care am contribuit în calitate de organizator în anii 2010, cele două echipe au interpretat complet diferit aceeași mișcare militară. Exercițiul, finanțat de armata americană în cadrul unui proiect pe termen lung, a scos la iveală modul în care neîncrederea poate transforma o încercare de detensionare într-o aparentă amenințare.
În scenariul simulat, americanii au repoziționat un portavion, îndepărtându-l de zona unui conflict maritim dintre China și Filipine. Washingtonul spera că această mișcare va liniști Beijingul. Participanții chinezi au interpretat-o însă cu totul diferit: au considerat că portavionul fusese mutat într-o poziție din care putea lansa operațiuni de luptă, fiind totodată mai puțin vulnerabil la atacuri.
Episodul a arătat cum suspiciunea poate transforma o măsură menită să reducă tensiunile într-un semnal de amenințare. Pericolul devine și mai mare atunci când fiecare parte o privește pe cealaltă exclusiv prin prisma competiției strategice.
De aproape un deceniu, această competiție a definit abordarea Statelor Unite față de China. Ea a influențat planificarea și operațiunile militare, diplomația și alianțele, relațiile comerciale și tehnologice, politicile de investiții și, tot mai mult, schimburile științifice, educaționale și culturale.
Deși a contribuit la consolidarea descurajării și la îmbunătățirea capacităților competitive ale Americii, competiția strategică a devenit, în sine, un obiectiv. Ea a încurajat politici riscante, adesea bazate pe scenarii pesimiste rigide privind intențiile și capacitățile Chinei. Aceeași dinamică se manifestă și la Beijing.
Actualul cadru strategic nu răspunde însă unei întrebări esențiale: ce fel de competiție ar putea conduce la o relație stabilă și reciproc avantajoasă între cele două puteri?
Ambele țări au nevoie de garanții mai clare, de stimulente pentru reținere și cooperare și de recunoașterea necesității unui echilibru durabil, susținut de acorduri concrete, pe termen lung. În lipsa acestora, competiția strategică riscă să genereze crize repetate, să accelereze cursa înarmărilor și fragmentarea economică și tehnologică și, în cele din urmă, să conducă la un război de amploare, care ar putea implica inclusiv arme nucleare. Taiwanul ar putea deveni punctul central al unei asemenea confruntări.
Chiar și fără un scenariu atât de catastrofal, rivalitatea ar reduce probabil cooperarea în fața unor amenințări globale majore, precum schimbările climatice și efectele perturbatoare ale tehnologiilor emergente, inclusiv ale inteligenței artificiale.
Strategia de Apărare Națională din 2026 afirmă că Statele Unite nu urmăresc să „domine”, să „strângă în clește” sau să „umilească” China. Documentul descrie obiectivul american drept menținerea unui echilibru de putere în regiunea Indo-Pacific, care să permită o „pace decentă”, și pune accentul pe securitatea teritoriului național și a emisferei occidentale. De asemenea, nu menționează Taiwanul, unul dintre principalele potențiale puncte de izbucnire a unui conflict.
Această formulare sugerează că administrația Trump încearcă să se îndepărteze de o competiție strategică intensă, bazată pe superioritatea americană.
Totuși, același document susține consolidarea capacităților de apărare menite să împiedice o eventuală agresiune chineză de-a lungul primului lanț insular, care se întinde din apropierea Peninsulei Coreene până în Asia de Sud-Est. Strategia urmărește, de asemenea, menținerea unui „echilibru de putere favorabil” în regiunea Asia-Pacific.
Aceste obiective sugerează că Washingtonul continuă să mizeze pe limitarea libertății de acțiune a Chinei prin superioritate militară, în loc să urmărească un echilibru stabil, bazat pe capacitatea reciprocă a celor două puteri de a descuraja atacurile. Documentul nu stabilește nici limite politice reciproce, nici un obiectiv final convenit pentru relația bilaterală, arată analiștii de politică externă citați de War on the Rocks.
Modernizarea forțelor armate americane, consolidarea alianțelor și restricțiile tehnologice rămân, în mare măsură, influențate de preocupările privind amenințarea chineză.
În pofida tonului mai conciliant din anumite pasaje ale strategiei și din declarațiile asociate întâlnirilor la nivel înalt din 2026, politica americană continuă să fie dominată de o logică de tip „sumă zero”: pentru ca una dintre părți să câștige, cealaltă trebuie să piardă. În practică, aceasta presupune menținerea unei puteri militare superioare, dacă nu chiar dominante, pentru a izola sau constrânge Beijingul.
Accentul rămâne pus pe câștigarea competiției, nu pe construirea unei relații stabile. Astfel, lipsește încă un cadru politic concret care să transforme obiectivul american al unei „păci decente” într-o strategie aplicabilă.
Washingtonul ar trebui să urmărească limitarea rivalității bilaterale printr-o relație care să protejeze interesele vitale ale ambelor țări, să reducă riscul unui conflict și să extindă posibilitățile de cooperare reciproc avantajoasă.
Un asemenea proces poate fi descris prin conceptul de „stabilitate strategică constructivă”, susținut de liderii chinezi și acceptat în cadrul dialogului la nivel înalt dintre cele două țări. Deși Beijingul a formulat principii generale, iar ambele guverne au anunțat inițiative de cooperare, niciuna dintre părți nu a prezentat public un cadru coerent care să lege garanțiile politice de măsuri verificabile de reținere reciprocă și de acorduri durabile.
Limitele competiției strategice
Există mai multe motive pentru care o politică bazată exclusiv pe competiție strategică nu servește intereselor nici americane, nici chineze.
În primul rând, aceasta nu definește un rezultat politic final clar, stabil și reciproc avantajos. Washingtonul măsoară succesul prin consolidarea prezenței militare, întărirea alianțelor îndreptate împotriva Chinei, extinderea controalelor la export și investiții, impunerea de tarife și adoptarea altor restricții.
În acest cadru, competiția devine o spirală care se alimentează singură. Progresele comerciale și tehnologice ale Chinei determină noi restricții americane, modernizarea militară chineză justifică desfășurări suplimentare de forțe și cheltuieli mai mari pentru apărare, iar progresele diplomatice sau politice ale uneia dintre părți pot declanșa măsuri de contracarare din partea celeilalte. Beijingul răspunde printr-o dinamică similară.
În al doilea rând, această abordare transformă tot mai multe domenii ale relației bilaterale în probleme de securitate națională. Comerțul, tehnologia, cercetarea științifică și schimburile educaționale ajung să fie supuse unor restricții extinse sau chiar unor interdicții, inclusiv atunci când justificarea lor de securitate este discutabilă.
În al treilea rând, rivalitatea adâncește neîncrederea și încurajează planificarea pentru cele mai nefavorabile scenarii. Rezultatul poate fi o competiție pentru supremație sau un echilibru instabil, în care ambele țări încearcă permanent să obțină noi avantaje strategice. În ambele cazuri, riscul unei confruntări militare crește.
Mecanismele procedurale de protecție împotriva escaladării nu vor fi suficiente dacă cele două guverne nu ajung și la acorduri substanțiale, reciproce, care să reducă sursele fundamentale ale conflictului.
În al patrulea rând, competiția strategică poate deforma evaluarea capacităților ambelor puteri. Ea încurajează exagerarea amenințărilor și supraestimarea posibilităților de a le contracara, generând așteptări nerealiste.
China este o putere economică, tehnologică și militară importantă și își folosește uneori capacitățile pentru a contracara interesele Statelor Unite. Beijingul a impus restricții asupra exporturilor de minerale critice către SUA și, potrivit agențiilor americane de informații și de securitate cibernetică, a pătruns în rețele ale infrastructurii critice americane pentru a-și crea posibilitatea de a le perturba funcționarea în timpul unei crize sau al unui conflict.
China afectează, de asemenea, interesele americane prin sprijinirea Rusiei și Iranului cu componente militare și cu produse cu dublă utilizare, în contextul conflictelor acestora cu Ucraina și, respectiv, al confruntării cu Statele Unite.
Aceste acțiuni nu justifică însă prezentarea Chinei drept o amenințare existențială în orice context, în afara scenariului extrem al unui război nuclear. Nici nu înseamnă că fiecare progres economic sau extindere a influenței chineze se produce în detrimentul Americii și că ar trebui contracarat printr-o cursă pentru superioritate pe toate planurile.
În pofida eforturilor de reducere a vulnerabilității la presiunile externe și a accentului pus pe suveranitatea statului și pe drepturile colective, China rămâne profund integrată în economia internațională, de pe urma căreia a beneficiat și la care a contribuit semnificativ.
În același timp, Beijingul se confruntă cu obstacole structurale: evoluții demografice nefavorabile, datorii ridicate, dificultăți în sectorul imobiliar și încetinirea productivității și a creșterii economice. Sistemul său politic și ideologic are, de asemenea, o capacitate limitată de atracție la nivel internațional.
China reprezintă o provocare militară pentru supremația maritimă americană în Pacificul de Vest, ceea ce justifică menținerea unui echilibru de putere. Este însă puțin probabil ca Beijingul să dobândească în viitorul previzibil toate capacitățile necesare pentru a domina militar la nivel global: o rețea extinsă de alianțe, baze în străinătate, logistică mondială și acceptarea pe scară largă a conducerii sale.
La rândul lor, Statele Unite se confruntă cu propriile constrângeri: presiuni fiscale tot mai mari, polarizare politică, reticența publicului față de escaladarea militară și războaiele prelungite, aliați mai puțin dispuși să coopereze și o distribuție tot mai largă a puterii la nivel global.
În cele din urmă, competiția strategică nelimitată riscă să distorsioneze prioritățile americane și să afecteze prosperitatea pe termen lung. Propunerile bugetare ale administrației acordă prioritate cheltuielilor pentru apărare, în timp ce reduc finanțarea unor programe civile internaționale. O asemenea orientare poate diminua investițiile în educație, cercetare și alte domenii care susțin competitivitatea și bunăstarea națională.
Alternativa: stabilitatea strategică constructivă
Renunțarea la competiția strategică nelimitată nu ar trebui să însemne revenirea la vechea politică americană de angajament și de acoperire a riscurilor.
Acea abordare a contribuit timp de decenii la o stabilitate relativă, la relații economice reciproc avantajoase și la normalizarea schimburilor. Totuși, a minimalizat competiția inevitabilă și a fost asociată cu așteptări nerealiste privind liberalizarea politică a Chinei și acceptarea aproape completă de către Beijing a ordinii internaționale conduse de SUA.
Deși acoperirea riscurilor putea reprezenta o formă de protecție împotriva unei Chine mai agresive, Washingtonul nu a definit și nu a pus în aplicare pe deplin acest concept. În plus, nici această strategie, nici cea a competiției nu au stabilit un rezultat final durabil pentru relația bilaterală.
Conceptul de „stabilitate strategică” își are originile în eforturile din timpul Războiului Rece de a limita pericolele competiției nucleare dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică. În prezent, termenul este folosit într-un sens mai larg, pentru a descrie relația sino-americană în ansamblu.
Oficiali americani, printre care secretarul de stat Marco Rubio, au utilizat noțiunea de stabilitate strategică. Formula completă, „stabilitate strategică constructivă”, a fost promovată de Xi Jinping și de alți lideri chinezi. Aceștia au descris o relație în care cooperarea constituie fundamentul, competiția este moderată, diferențele pot fi gestionate, iar pacea este durabilă.
Partea americană a acceptat ulterior termenul, adăugând condiția ca relația să se bazeze pe echitate și reciprocitate, fără a adopta neapărat definiția Beijingului în toate detaliile.
Originea chineză a conceptului poate justifica prudență, dar nu este un motiv suficient pentru respingerea lui. Criteriul esențial ar trebui să fie dacă Washingtonul îl poate defini și aplica într-un mod care protejează interesele americane și limitează comportamentul periculos al ambelor părți. Statele Unite ar trebui să respingă orice interpretare care ar transforma stabilitatea strategică în acceptarea unilaterală a liniilor roșii impuse de Beijing.
În această accepțiune, stabilitatea strategică constructivă desemnează atât un proces politic, cât și un rezultat: o relație stabilă, reciproc avantajoasă, și o orientare comună către o ordine internațională mai previzibilă, susțin analiștii War on the Rocks.
Conceptul pornește de la premisa că nici Statele Unite, nici China nu reprezintă, în condiții obișnuite, o amenințare existențială pentru cealaltă. El respinge ideea că una dintre cele două puteri este condamnată la declin sau că ascensiunea uneia trebuie să conducă inevitabil la dominația asupra celeilalte.
În același timp, recunoaște că interacțiunea dintre cele două țări poate alimenta o competiție periculoasă, aproape nelimitată. Prosperitatea și securitatea globală presupun, prin urmare, cooperare bilaterală și beneficii reciproce, ceea ce necesită adaptări și reținere de ambele părți.
Rivalitatea nu poate fi eliminată complet, având în vedere diferențele dintre sistemele politice și eforturile ambelor state de a-și asigura securitatea și prosperitatea. Totuși, Beijingul și Washingtonul nu ar trebui să permită ca această rivalitate să eclipseze necesitatea unei relații stabile și a cooperării în fața unor amenințări majore: schimbările climatice, pandemiile, guvernanța inteligenței artificiale, instabilitatea financiară globală și riscul unui conflict nuclear.
Cum poate fi construită o relație mai stabilă
Stabilitatea strategică constructivă nu ar trebui să depindă de izbucnirea unei crize grave sau de instalarea unor lideri mai dispuși să limiteze rivalitatea. Actuala administrație americană a folosit deja un limbaj politic care ar putea servi drept punct de plecare: referirile la stabilitate strategică și la o „pace decentă” cu China, precum și susținerea unei relații constructive bazate pe echitate și reciprocitate.
Susținerea unui asemenea proces ar putea veni atât din partea oficialilor care doresc menținerea unei descurajări militare puternice, dar vor să evite crizele permanente, cât și din partea profesioniștilor militari interesați să reducă riscul escaladării accidentale. Lor li s-ar putea alătura reprezentanți ai mediului de afaceri și ai sectorului tehnologic, preocupați de predictibilitatea relațiilor economice.
O asemenea stabilitate nu poate fi obținută printr-un singur summit, printr-un acord grandios sau prin declarații de bunăvoință. Nici concesiile unilaterale, urmate de simpla așteptare a reciprocității, nu ar fi suficiente.
Procesul ar trebui să avanseze treptat, prin măsuri concrete, reciproc avantajoase și verificabile. Scopul este ca intențiile să fie evaluate prin comportament, iar acordurile care funcționează să fie transformate în angajamente instituționalizate și durabile.
Astfel, cele două puteri ar putea trece de la o competiție de tip „sumă zero”, însoțită de mecanisme de protecție împotriva escaladării, la reținere reciprocă, compromisuri negociate și cooperare efectivă, arată War on the Rocks.
Procesul ar trebui să includă patru etape care se pot suprapune: comunicarea politică, asigurările operaționale, reținerea reciprocă și instituționalizarea acordurilor. Acestea ar trebui să acopere trei domenii principale: Taiwanul și securitatea asiatică; economia și tehnologia; respectiv domeniile nuclear, cibernetic și al inteligenței artificiale.
Primele măsuri ar trebui să fie limitate, verificabile și, în general, reversibile. Angajamentele cu implicații mai mari ar urma numai după ce măsurile inițiale și-ar demonstra eficiența. Un eșec într-un domeniu nu ar trebui să blocheze automat cooperarea în celelalte.
Taiwanul și nevoia unor limite politice clare
Criza din august 2022, izbucnită după vizita în Taiwan a lui Nancy Pelosi, pe atunci președinta Camerei Reprezentanților din SUA, a demonstrat riscurile semnalelor contradictorii în absența unor limite politice clar înțelese.
Pelosi a efectuat o vizită pe care biroul său a descris-o drept oficială, deși relațiile dintre Statele Unite și Taiwan nu au caracterul unor relații diplomatice oficiale. Beijingul a reacționat dur, iar criza a evidențiat necesitatea de a comunica în mod consecvent ce acțiuni sunt considerate inacceptabile și ce garanții sunt așteptate de fiecare parte.
Primul pas către stabilitate ar putea fi o declarație comună a celor doi lideri, care să definească relația dorită și riscurile pe care intenționează să le evite. Documentul ar trebui să precizeze că niciuna dintre părți nu va urmări subordonarea strategică, colapsul economic, slăbirea politică sau dezintegrarea celeilalte și că ambele vor continua să obțină beneficii din relațiile economice reciproce.
În privința Taiwanului, Donald Trump a transmis unele semnale de asigurare, reafirmând opoziția față de o declarație de independență a insulei. El nu a precizat însă dacă Statele Unite ar interveni militar pentru apărarea Taiwanului și a afirmat că nu și-a asumat angajamente față de Xi Jinping în această privință.
Declarațiile au stârnit îngrijorări atât în Taiwan, cât și în Statele Unite, mai ales după ce Trump a pus sub semnul întrebării perspectivele apărării insulei și a exprimat rezerve privind un pachet de vânzări de arme aflat în negociere.
În locul unor semnale ambigue, administrația americană ar trebui să comunice consecvent un echilibru între descurajare și asigurări. Washingtonul ar putea declara că se va opune oricărei încercări unilaterale de modificare fundamentală a status quo-ului în strâmtoarea Taiwan, indiferent dacă aceasta ar urmări declararea independenței sau impunerea unificării prin forță, susțin analiștii War on the Rocks.
O asemenea poziție ar merge dincolo de simpla declarație că Statele Unite nu susțin independența Taiwanului, exprimând și disponibilitatea de a se opune activ schimbării unilaterale a situației, atunci când va fi necesar. Printre scenariile vizate s-ar număra adoptarea de către Taipei a unei formule politice de tipul „O singură Chină, un singur Taiwan” sau folosirea forței de către Beijing împotriva insulei.
În același timp, administrația americană ar trebui să-și reafirme fără echivoc angajamentul față de politica „O singură Chină”. Președintele ar putea declara că Statele Unite nu vor desfășura unități de luptă pe insulă și nu vor întreprinde acțiuni care să sugereze formarea unei alianțe militare cu Taipeiul. Asistența americană ar urma să rămână concentrată pe capacitățile defensive.
Washingtonul ar trebui, de asemenea, să afirme că susține o soluționare pașnică și necoercitivă a problemei Taiwanului, acceptabilă pentru populația de pe ambele maluri ale strâmtorii. În această logică, ar trebui să evite prezentarea Taiwanului drept un activ strategic american care trebuie să rămână separat de China. Nici importanța insulei în producția de semiconductori avansați nu justifică, în sine, o asemenea poziție.
La rândul său, Xi Jinping ar trebui să reafirme că unificarea pașnică rămâne obiectivul preferat al Chinei, să precizeze că nu există un calendar fix pentru realizarea ei și să-și exprime disponibilitatea de a reduce semnificativ activitățile militare din jurul Taiwanului, în cadrul unui efort mai amplu de detensionare.
Aceste declarații nu ar elimina neîncrederea, dar ar putea stabili repere politice mai clare și ar testa disponibilitatea ambelor părți de a oferi garanții și de a accepta concesii reciproce.
Garanțiile politice trebuie susținute prin măsuri militare
Declarațiile politice au o valoare limitată dacă nu influențează comportamentul forțelor armate și al celorlalte instrumente ale puterii de stat.
La 24 octombrie 2023, un avion de vânătoare chinez J-11 a interceptat un bombardier american B-52 deasupra Mării Chinei de Sud. Potrivit Comandamentului Indo-Pacific al SUA, aeronava chineză s-a apropiat la aproximativ trei metri de avionul american, pe timp de noapte, creând un risc grav de coliziune.
Incidentele de acest tip nu s-au limitat la întâlnirile dintre forțele americane și cele chineze. La 4 martie 2026, potrivit Ministerului Apărării din Australia, un elicopter naval chinez a manevrat periculos de aproape de un elicopter australian deasupra Mării Galbene, obligând echipajul australian să execute manevre de evitare.
Aceste episoade ilustrează limitele memorandumului din 2014 și ale anexei din 2015 privind siguranța întâlnirilor aeriene și maritime dintre SUA și China. Regulile existente nu au reușit să prevină în mod constant manevrele periculoase.
Washingtonul ar putea propune o perioadă de probă de 90 de zile, după obținerea unor angajamente politice clare din partea ambelor guverne. În acest interval, forțele armate ar trebui să evite întâlnirile nesigure, să folosească în mod sistematic canalele desemnate pentru comunicații de urgență, să investigheze incidentele semnalate într-un termen convenit și să notifice în avans exercițiile de amploare neobișnuită și testele majore cu rachete, se arată în analiza War on the Rocks.
În paralel, Pentagonul ar putea analiza, fără să aplice imediat recomandările, misiunile de recunoaștere desfășurate la distanțe mici de forțele chineze. Scopul ar fi să stabilească dacă unele dintre aceste misiuni pot fi realizate de la distanțe mai mari, mai rar sau cu alte platforme, fără o reducere semnificativă a informațiilor colectate.
Aceste măsuri nu ar obliga Washingtonul să renunțe la descurajare, să-și schimbe politica privind „O singură Chină”, să abandoneze operațiunile militare legale sau să accepte liniile roșii impuse de Beijing.
Reducerea misiunilor de recunoaștere ar trebui să aibă loc numai după ce forțele chineze ar demonstra, pe parcursul perioadei de probă, respectarea consecventă a regulilor convenite. Dacă Beijingul ar încălca repetat aceste angajamente și ar cere, în același timp, concesii unilaterale din partea Washingtonului, procesul ar trebui oprit înainte de aplicarea unor modificări ale dispozitivului militar american.
În domeniul economic și tehnologic, cele două guverne ar trebui să facă distincția între cerințele reale de securitate și măsurile care urmăresc, în principal, obținerea unui avantaj comercial. Fiecare parte ar trebui să explice motivele de securitate națională care stau la baza restricțiilor majore și să se consulte, atunci când este posibil, înainte de introducerea unor noi măsuri.
Deși tehnologiile cu dublă utilizare creează dificultăți reale, există posibilitatea limitării tendinței de a trata tot mai multe activități economice drept probleme de securitate. Evaluarea riscurilor ar trebui să se bazeze pe criterii transparente, înțelese de ambele părți.
Cele două guverne ar trebui să instituie dialoguri periodice și orientate spre rezultate privind subvențiile industriale, evaluarea investițiilor, protecția proprietății intelectuale, cercetarea științifică și inteligența artificială, precum și operațiunile cibernetice și nucleare.
În ultimele trei domenii, dialogul ar trebui să includă proceduri de notificare reciprocă în cazul incidentelor majore care par accidentale sau neintenționate. Aceste mecanisme ar contribui la identificarea limitelor de risc și a posibilităților de cooperare.
În cele din urmă, mecanismele de prevenire și gestionare a crizelor ar trebui consolidate prin dialoguri oficiale între reprezentanții militari și civili ai celor două state, completate de discuții neoficiale între experți. Acestea ar trebui să abordeze atât cauzele politice și militare ale crizelor, cât și regulile și canalele de comunicare necesare pentru gestionarea lor.
De la asigurări politice la restricții reciproce
Relațiile economice și tehnologice dintre Washington și Beijing arată de ce asigurările politice trebuie să conducă, în cele din urmă, la măsuri concrete.
La 7 octombrie 2022, Statele Unite au anunțat controale ample asupra accesului Chinei la cipuri avansate și la echipamente pentru fabricarea semiconductorilor, extinzând ulterior restricțiile. Beijingul a răspuns prin introducerea unor cerințe de licențiere pentru exportul de materiale importante pentru lanțurile de aprovizionare cu semiconductori, industria de apărare și producția de baterii.
Ambele guverne au invocat securitatea națională, însă niciunul nu a definit principii limitative acceptate de cealaltă parte, un proces de consultare sau condițiile în care restricțiile ar putea fi reduse ori eliminate.
Rezultatul a fost un ciclu de represalii: fiecare măsură prin care o parte încearcă să-și reducă vulnerabilitatea îi oferă celeilalte un motiv pentru a răspunde. Stabilitatea strategică constructivă ar trebui, prin urmare, să depășească declarațiile și armistițiile temporare și să conducă la restricții reciproce, verificabile și durabile asupra activităților considerate destabilizatoare.
În domeniul militar, dacă Beijingul ar respecta în mod consecvent angajamentele privind siguranța operațiunilor pe parcursul perioadei de probă de 90 de zile, Washingtonul ar putea pune în aplicare recomandările analizei privind misiunile de recunoaștere la distanță mică. Reducerile ar viza în special operațiunile care oferă un beneficiu informațional limitat în raport cu riscurile politice și militare pe care le generează. Ajustările ar trebui să păstreze capacitățile esențiale de descurajare și de colectare a informațiilor și să rămână reversibile.
Beijingul ar trebui, în schimb, să mențină interceptările în condiții de siguranță și să reducă în mod măsurabil activitățile militare coercitive din jurul Taiwanului. Printre acestea s-ar număra traversările frecvente ale liniei mediane a strâmtorii, exercițiile ample de încercuire și simulările de blocadă, susțin analiștii War on the Rocks.
După demonstrarea unei rețineri consistente, cele două părți ar putea trece la măsuri suplimentare, precum participarea unor observatori la anumite exerciții militare. Washingtonul ar putea invita reprezentanți chinezi la exerciții multinaționale, inclusiv la „Rim of the Pacific”, în limitele legislației aplicabile. Beijingul ar putea răspunde prin invitații adresate observatorilor americani la exercițiile Armatei Populare de Eliberare.
Politicile economice și tehnologice ar trebui, la rândul lor, să limiteze extinderea excesivă a restricțiilor. Statele Unite ar putea restrânge sau elimina controalele la export ale căror beneficii de securitate nu justifică efectele negative asupra producției civile, cercetării și schimburilor economice legitime. Restricțiile privind semiconductorii și echipamentele biotehnologice ar merita o evaluare atentă, astfel încât măsurile să fie proporționale cu riscurile concrete.
China ar trebui să reducă restricțiile de acces pe piață motivate politic, să consolideze protecția împotriva transferului forțat de tehnologie, să relaxeze controalele asupra exporturilor de minerale critice și să asigure un tratament mai echitabil companiilor străine care operează pe teritoriul său.
În domeniul nuclear, cibernetic și al inteligenței artificiale, Washingtonul și Beijingul ar trebui să reducă operațiunile provocatoare care alimentează temeri privind escaladarea nucleară, pierderea controlului uman asupra utilizării armelor nucleare sau atacurile asupra infrastructurii civile critice.
Pe măsură ce mecanismele de verificare se dezvoltă, cele două puteri ar putea negocia o declarație privind neinterferența cibernetică, care să interzică atacurile în timp de pace asupra sistemelor de comandă și control nuclear, rețelelor electrice civile, spitalelor și altor infrastructuri esențiale. Un asemenea acord ar trebui să prevadă proceduri pentru notificarea incidentelor și consultări rapide.
De asemenea, ar trebui stabilit un protocol clar pentru canalul de comunicare privind incidentele legate de inteligența artificială, creat în contextul vizitei lui Xi Jinping la Washington.
Cum poate fi menținută reținerea pe termen lung
Acordul cibernetic din 2015 ilustrează atât valoarea, cât și fragilitatea angajamentelor instituționalizate. Barack Obama și Xi Jinping au convenit atunci că niciunul dintre guverne nu va desfășura și nu va sprijini, în cunoștință de cauză, furtul de proprietate intelectuală prin mijloace cibernetice în scopul obținerii unui avantaj comercial.
Cercetătorii independenți în domeniul securității cibernetice au raportat o scădere semnificativă a intruziunilor atribuite unor grupuri cu sediul în China începând cu mijlocul anului 2014, chiar înainte de încheierea acordului. Îmbunătățirea s-a dovedit însă dificil de menținut, pe fondul incertitudinilor privind aplicarea angajamentului și al deteriorării relației bilaterale.
Experiența arată că reținerea devine durabilă numai dacă acordurile definesc clar comportamentele interzise, stabilesc un nivel de referință și metode fiabile de verificare, prevăd evaluări periodice și specifică măsuri proporționale în cazul încălcărilor. În același timp, un incident nu ar trebui să ducă automat la prăbușirea întregului acord.
Scopul nu este eliminarea oricărei posibilități de încălcare a regulilor, ci asigurarea unui nivel de transparență suficient pentru ca reținerea reciprocă să poată fi susținută politic, susțin analiștii War on the Rocks.
Metodele de verificare ar trebui adaptate fiecărui domeniu. Supravegherea americană și a aliaților, imaginile furnizate de sateliții comerciali, monitorizarea navelor și aeronavelor și notificările privind exercițiile ar putea ajuta la evaluarea comportamentului militar din jurul Taiwanului.
Reglementările publice, datele privind licențele și informațiile vamale ar putea fi folosite pentru monitorizarea restricțiilor comerciale și a exporturilor de minerale critice. În schimb, atribuirea atacurilor cibernetice este mai dificilă. Acordurile inițiale ar trebui să pună accentul pe consultarea în cazul incidentelor, protejarea unor categorii clar definite de infrastructură și identificarea tiparelor de comportament, în loc să impună interdicții imposibil de verificat.
Citește și: Cum reglementează SUA, UE și China inteligența artificială: diferențe surprinzătoare și consecințele lor
Evaluările ar putea porni de la o perioadă de referință de 12 luni și ar trebui să urmărească respectarea susținută a angajamentelor în cadrul unor evaluări succesive. Din partea americană, procesul ar putea implica mai multe agenții guvernamentale și, în mod ideal, aliații SUA. China ar trebui să instituie un mecanism de evaluare comparabil.
Pe măsură ce încrederea crește și tensiunile se reduc, cele două guverne ar putea conveni asupra unor restricții paralele, adoptate independent, care să limiteze capacitățile militare deosebit de destabilizatoare. Printre acestea s-ar putea număra anumite desfășurări de rachete cu rază intermediară de acțiune, sisteme antisatelit ofensive, concentrări mari de forțe de rachete în apropierea Taiwanului și unele forme de asistență militară americană acordată insulei.
Orice ajustare americană ar trebui să fie condiționată de măsuri chineze substanțiale și verificabile, iar deciziile Washingtonului ar trebui să rămână reversibile.
Un acord bilateral privind securitatea economică ar putea defini tehnologiile supuse restricțiilor, stabili consultări înaintea adoptării unor măsuri majore și prevedea revizuiri periodice ale controalelor la export, sancțiunilor, tarifelor, evaluării investițiilor și politicilor privind mineralele critice. Fiecare măsură ar trebui să precizeze obiectivul urmărit, criteriile de succes și condițiile în care restricțiile pot fi înăsprite sau ridicate.
În această etapă ar putea fi încheiate și acorduri formale privind securitatea cibernetică și inteligența artificială, cu mecanisme de consultare și măsuri de protecție a infrastructurii civile și a sistemelor de comandă și control nuclear. Cele două țări ar trebui, de asemenea, să restabilească schimburile științifice, educaționale și tehnologice reciproc avantajoase și să le protejeze de fluctuațiile politice pe termen scurt.
Rolul aliaților și al Congresului american
În toate etapele procesului, Statele Unite ar trebui să se consulte îndeaproape cu aliații și partenerii-cheie, inclusiv cu Taiwanul. Washingtonul ar trebui să explice de ce trecerea de la o competiție strategică nelimitată la o relație orientată spre stabilitate presupune acorduri și compromisuri cu Beijingul.
Aceste înțelegeri nu ar trebui să submineze securitatea altor țări. Dimpotrivă, o relație bilaterală stabilă și reciproc avantajoasă ar putea contribui la consolidarea securității regionale.
Administrația americană ar trebui să consulte Congresul încă de la început și în fiecare etapă. Puterea executivă ar putea iniția perioada de probă privind siguranța militară în baza competențelor existente. Măsurile ulterioare, în special cele care implică restricții economice stabilite de Congres sau politica de armament față de Taiwan, nu ar trebui însă adoptate exclusiv prin decizii executive.
Consultarea timpurie ar face ca angajamentele ulterioare să fie mai ușor de susținut politic și mai rezistente la schimbările de administrație.
Acordurile privind reținerea militară reciprocă în jurul Taiwanului ar putea ridica întrebări legate de cele Șase Asigurări și de Legea privind relațiile cu Taiwanul. Legea are caracter juridic obligatoriu, în timp ce cele Șase Asigurări reprezintă angajamente politice. Niciuna dintre acestea nu exclude, în mod automat, înțelegeri voluntare între Washington și Beijing pentru reducerea tensiunilor militare.
Totuși, orice ajustare a asistenței militare americane trebuie să respecte legislația aplicabilă. Legea privind relațiile cu Taiwanul prevede furnizarea de echipamente și servicii de apărare suficiente pentru menținerea capacității insulei de a se apăra. Natura și cantitatea acestora sunt stabilite de președinte și de Congres pe baza evaluării nevoilor Taiwanului, inclusiv prin consultarea autorităților militare americane.
În această logică, o reducere verificată a amenințării chineze ar putea influența evaluarea nevoilor de apărare ale Taiwanului și ar putea justifica anumite ajustări, decise independent de Statele Unite.
Cele Șase Asigurări precizează că Washingtonul nu a acceptat să se consulte cu Republica Populară Chineză cu privire la vânzările de arme către Taiwan. Această formulare nu interzice, în sine, orice înțelegere viitoare privind reducerea tensiunilor. Documentele din 1982 care însoțeau politica americană indicau, de asemenea, că eventualele reduceri ale vânzărilor de arme erau legate de menținerea unui comportament pașnic din partea Chinei, nevoile de apărare ale Taiwanului rămânând criteriul de referință pentru Statele Unite.
Prin urmare, orice ajustare ar trebui să reprezinte un răspuns american independent și reversibil la o reținere verificată din partea Chinei, fără a acorda Beijingului dreptul de a controla vânzările individuale de arme sau deciziile privind apărarea Taiwanului, mai precizează War on the Rocks.
About the Author
