Istoria farurilor rusești alimentate cu energie nucleară reprezintă o intersecție complexă între ambiția inginerească sovietică și realitățile precare ale perioadei de după Războiul Rece, transmite Tides.today.
La mijlocul secolului al XX-lea, Uniunea Sovietică s-a confruntat cu o provocare logistică majoră: asigurarea rutelor navale de-a lungul unei coaste arctice vaste și înghețate, unde sursele tradiționale de energie erau practic imposibil de întreținut. Pentru a rezolva această problemă, inginerii sovietici au instalat o rețea de balize autonome alimentate de generatoare termoelectrice cu radioizotopi (RTG), potrivit BBC.
Aceste unități utilizau căldura provenită din materialul radioactiv în descompunere — mai precis stronțiul-90 — pentru a furniza energie electrică fiabilă, fără a fi nevoie de supraveghere umană constantă sau de realimentare.
Sistemul a funcționat eficient până la prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991. În vidul administrativ și economic care a urmat, aceste instalații îndepărtate au fost în mare parte abandonate. Lăsate nesupravegheate, farurile au devenit vulnerabile la degradare și la hoți. Colectorii de fier vechi, adesea neconștienți de radiațiile letale, au început să demonteze unitățile.
Acest lucru a creat o dublă criză de contaminare a mediului și de securitate națională, deoarece materialul radioactiv liber prezenta un risc semnificativ de dispersare a materialului radioactiv sau de a ajunge în mâini nepotrivite.
Potențialul de dezastru a determinat, în cele din urmă, o perioadă de diplomație internațională neașteptată. La începutul anilor 2000, Statele Unite au oferit asistență prin Programul de cooperare pentru reducerea amenințărilor Nunn-Lugar. Acest parteneriat a avut ca scop securizarea sau dezafectarea RTG-urilor periculoase, înlocuind multe dintre ele cu sisteme alimentate cu energie solară sau alte alternative non-nucleare.
Acest efort rămâne un exemplu de referință al cooperării globale în domeniul neproliferării nucleare, cu succes în atenuarea unei amenințări ecologice majore.
About the Author
