Când Donald Trump s-a întors la Casa Albă, a promis că va evita un alt „război fără sfârșit” în Orientul Mijlociu. După experiențele costisitoare din Irak și Afganistan, această promisiune a găsit ecou în rândul opiniei publice americane, obosită de intervențiile militare prelungite. Pentru o scurtă clipă, a părut că această promisiune s-ar putea îndeplini. Memorandumul de înțelegere (MoU) semnat de SUA și Iran pe 17 iunie părea să ofere o cale de ieșire din confruntarea tot mai intensă. Piețele s-au stabilizat, tensiunile regionale s-au atenuat și a existat un optimism prudent că Washingtonul și Teheranul s-au îndepărtat de pragul conflictului. Acest optimism s-a dovedit a fi remarcabil, dar, fără surpriză, de scurtă durată, arată o analiză publicată de The Conversation.
Atacurile militare americane au fost reluate, iar Iranul a ripostat împotriva Statelor Unite și a aliaților acestora din întreaga regiune a Golfului. Aliații prin intermediari ai Iranului, houthiții, s-au declarat gata să închidă punctul strategic de pe Marea Roșie din strâmtoarea Bab-el-Mandeb, care a oferit o rută alternativă de tranzit pentru unele exporturi de petrol, în special din Arabia Saudită.
Washingtonul continuă să combine presiunea militară cu apelurile la reluarea negocierilor. Însă, mai degrabă decât să reprezinte eșecul unei inițiative de pace izolate, aceste evoluții ar putea confirma realitatea conflictului din „zona gri” – în care diplomația gestionează războiul, în loc să-l pună capăt.
Când americanii se gândesc la „războaie fără sfârșit”, Irakul și Afganistanul domină, în mod firesc, discuția. Aceste conflicte s-au caracterizat prin invazii, ocupații prelungite, încercări de construire a unei națiuni și desfășurarea a sute de mii de soldați pe parcursul a mai multor ani. Costurile lor enorme – politice, financiare și umane – au devenit în cele din urmă imposibil de suportat.
Confruntarea cu Iranul este fundamental diferită
Este puțin probabil să necesite ocuparea unui teritoriu și nici o încercare serioasă sau susținută de a remodela direct statul iranian. În schimb, aceasta se desfășoară prin lovituri aeriene, operațiuni cibernetice, sancțiuni, confruntări maritime, activități de informații și război prin intermediari. Escaladarea militară este urmată de diplomație, diplomația cedează locul unei noi confruntări, iar fiecare episod este prezentat ca o criză separată, arată The Conversation.
Privite în ansamblu, aceste episoade pot fi înțelese mai bine ca fiind cea mai recentă fază a unei confruntări strategice care a început odată cu Revoluția iraniană din 1979, mai degrabă decât ca niște crize izolate. De-a lungul anilor, conflictul a evoluat, trecând prin sancțiuni, războaie prin intermediari, operațiuni secrete și conflicte cibernetice, până la o confruntare militară mai directă.
Eșecul repetat al eforturilor de dezamorsare a conflictului este adesea atribuit neîncrederii sau eșecului diplomatic. Ambele aspecte sunt, fără îndoială, importante, dar nu explică pe deplin de ce memorandumul de înțelegere s-a destrămat atât de repede.
Multe dintre prevederile sale esențiale au devenit surse de dispută. Israelul a continuat operațiunile militare în Liban, în ciuda așteptărilor că ostilitățile regionale se vor potoli. Washingtonul a dat inițial semnale de o mai mare flexibilitate economică față de Iran, inclusiv relaxarea restricțiilor privind exporturile de petrol și discuții privind activele iraniene. Cu toate acestea, sancțiunile s-au extins ulterior și au fost introduse măsuri economice suplimentare.
Din perspectiva Teheranului, aceste acțiuni reprezintă o încălcare a spiritului – și, în unele cazuri, a literei – acordului. Din perspectiva Washingtonului, acestea sunt răspunsuri la activitatea continuă a Iranului, pe care o consideră destabilizatoare.
Strâmtoarea Ormuz ilustrează cât de repede ambiguitatea poate duce la o nouă confruntare. Articolul 5 al Memorandumului de înțelegere prevedea ca Iranul să faciliteze trecerea în siguranță a navelor comerciale prin această cale navigabilă. Traficul comercial a crescut inițial în urma acordului.
Însă au apărut rapid divergențe după ce Oman – în coordonare cu Organizația Maritimă Internațională și cu sprijinul SUA – a stabilit un coridor maritim temporar mai aproape de coasta omaneză. Teheranul a considerat această măsură incompatibilă cu cadrul convenit și a susținut că aceasta submina responsabilitatea Iranului de a asigura trecerea în condiții de siguranță. Washingtonul a respins această interpretare, susținând că măsurile suplimentare de securitate erau necesare pentru protejarea transportului maritim internațional.
Interpretările concurente au devenit rapid o altă sursă de escaladare a conflictului
Conflictul în sine a evoluat, de asemenea. Ceea ce a început în mare parte ca atacuri împotriva infrastructurii militare s-a extins din ce în ce mai mult la instalații cu consecințe directe asupra vieții civile. Printre acestea s-au numărat infrastructura energetică și stațiile de desalinizare, esențiale pentru aprovizionarea cu apă dulce în anumite părți ale Golfului.
Infrastructura de transport, inclusiv podurile, a fost, de asemenea, vizată. Acest lucru a stârnit dezbateri în rândul analiștilor militari cu privire la faptul dacă obiectivele operaționale se extind dincolo de semnalizarea coercitivă – utilizarea forței militare limitate pentru a exercita presiune sau a influența comportamentul unui adversar – către obiective militare mai ample. De asemenea, a ridicat întrebări cu privire la faptul dacă unele atacuri ar putea încălca dreptul internațional umanitar și, în funcție de circumstanțe, ar putea constitui crime de război.
Deși extinderea atacurilor americane în acest mod nu demonstrează în sine că o ofensivă terestră a SUA este iminentă, ea reflectă un conflict care se extinde și ale cărui efecte afectează din ce în ce mai mult populația civilă.
Diplomația gestionează conflictul, nu îl rezolvă
Problema mai profundă este că obiectivele strategice ale principalilor actori implicați rămân fundamental incompatibile. SUA continuă să insiste că programul nuclear al Iranului și influența sa regională trebuie limitate. Iranul consideră aceleași capacități ca fiind esențiale pentru securitatea și puterea sa de descurajare. Israelul continuă să considere un Iran mai puternic din punct de vedere strategic drept o amenințare inacceptabilă la adresa securității sale.
Aceste obiective nu pot fi toate atinse simultan. Drept urmare, diplomația se confruntă cu dificultăți – nu pentru că negociatorilor le-ar lipsi competența, ci pentru că încearcă să concilieze obiective care rămân în contradicție. Memorandumul de înțelegere a redus temporar tensiunile, dar nu a modificat realitățile structurale care alimentează conflictul.
Acest lucru are implicații importante asupra modului în care ar trebui înțeleasă criza actuală. O mare parte a dezbaterii se concentrează asupra întrebării dacă ultima escaladare va duce la un război regional mai amplu. Această posibilitate nu poate fi exclusă. Totuși, un alt scenariu ar putea fi la fel de plauzibil, dacă nu chiar mai mult. Statele Unite și Iranul se îndreaptă către un ciclu prelungit de confruntări calibrate, care va dura mult mai mult decât anticipează mulți în prezent.
Citește și: Israelul este „în proces” de retragere din Liban. Donald Trump: „Sunt dispus să discut cu Hezbollah”
Trump a promis să pună capăt „războaielor fără sfârșit” ale Americii. În mod ironic, președinția sa ar putea ajunge, dimpotrivă, să simbolizeze evoluția unui nou tip de război fără sfârșit, fără un început sau un sfârșit clar definit. Prin urmare, cel mai mare pericol s-ar putea să nu fie un alt Irak. Ar putea fi normalizarea treptată a unui conflict de lungă durată care dispare în mod repetat din prim-planul știrilor, pentru a reveni apoi sub forme noi, deoarece condițiile politice necesare pentru o pace autentică nu s-au creat încă.
Aceasta este o nouă normalitate pentru establishmentul politicii externe americane, care păstrează mentalități militariste, o capacitate și o prezență militară globală masivă și prețuiește supremația globală într-o epocă a schimbărilor de putere către o lume tot mai multipolară, remarcă The Conversation.
Editor : C.A.
About the Author
