Război comercial. Război tehnologic. Nou război rece. Toate aceste descrieri prescurtate ale relațiilor sino-americane slăbite au un aer de prevestire. Nu la fel este și eticheta asupra căreia cele două țări au convenit la începutul acestui an, la îndemnul Chinei. Acum se află oficial într-o „relație constructivă de stabilitate strategică”. Sintagma greoaie este menită să semnifice o abordare calmă pentru gestionarea tensiunilor dintre superputeri, notează o analiză The Economist.
Impasul strategic al Chinei
Mai sincer și mai alarmant este modul în care mulți gânditori din China descriu acum relația sa cu America. În loc de stabilitate strategică, ei o numesc „impas strategic” – un termen încărcat în China, care nu evocă diplomație, ci o luptă pentru avantaj. Printre cei care au făcut acest lucru recent se numără consilierii cabinetului chinez, cercetătorii din cadrul Ministerului Securității Statului și cercetătorii de la universități de renume. Familiare multora din China, cuvintele sunt extrase din discursurile lui Mao Zedong „Despre războiul prelungit”, rostite în izolata bază comunistă Yan’an în 1938.
Fără a acorda o importanță excesivă reflecțiilor lui Mao de acum nouă decenii, cadrul războiului prelungit oferă perspective valoroase despre modul în care China își privește competiția cu America și oferă indicii despre cum s-ar putea dezvolta lucrurile. Înainte de summitul dintre Xi Jinping și Donald Trump de la Washington, de pe 24 septembrie, este interesant ce a avut de spus vechiul dictator în zilele sale de gherilă.
Mao a susținut că, în prima fază a unui război lung împotriva unui adversar superior din punct de vedere tehnologic, revoluționarii agresivi trebuie să se apere. Următoarea fază este impasul strategic: adversarul suprasolicitat nu mai poate avansa, iar forțele revoluționare se organizează mai bine. Apoi vine faza finală, contraofensiva, când revoluționarii cândva mai slabi îl înving pe inamicul cândva mai puternic.
Așadar, declararea faptului că America și China au ajuns într-un impas strategic este încărcată de semnificație. Nimeni nu se îndoiește care dintre cele două puteri trebuie considerată cea obosită și care cea energic revoluționară. Războiul comercial a început în 2018, când Trump a impus o serie inițială de taxe vamale Chinei. În restul primului său mandat, China a fost în defensivă. Nu a fost complet liniștită, ripostând la SUA cu propriile tarife vamale. Dar s-a mulțumit cu un acord dezechilibrat care, dacă ar fi fost implementat integral, ar fi dus la cumpărarea de mult mai multe bunuri americane de către China și la o deschidere mai largă către investitorii americani. În termeni maoiști, acordul a arătat „curajul de a se retrage”, adesea necesar în prima fază a unui război prelungit.
Scopul retragerii nu este de a renunța, ci de a conserva resurse pentru o ripostă. Exact asta a făcut China pe tot parcursul președinției lui Joe Biden. Conștienți de domeniile în care America avea o influență imensă – în special în semiconductorii avansați – oficialii chinezi și-au intensificat eforturile pentru a cultiva alternative interne, indiferent cât de scumpe ar fi. De asemenea, și-au perfecționat contraatacul, creând un sistem mai puternic de control al exporturilor și întărind controlul asupra companiilor chineze care exploatează și prelucrează minerale critice. Când Trump s-a întors în funcție și a majorat tarifele, oficialii săi au fost uimiți de ferocitatea opoziției Chinei. Blocând exporturile de minerale, în special de pământuri rare, Beijingul a amenințat că va opri segmente din industria americană.
A treia etapă a războiului lui Xi
A devenit ceva obișnuit să spunem că superputerile au atins o paritate aproximativă în capacitatea lor de a-și face rău reciproc. America are cipuri de calculator; China are pământuri rare. Analiștii numesc asta drept „perturbare reciproc asigurată” sau „echilibru al vulnerabilității”, ca și cum cele două țări ar fi, din punct de vedere economic, practic egale. Încadrarea în „impas strategic” atinge ceva mai profund legat de această paritate: faptul că a ajuns atât de departe este deja un progres pentru China.
O întrebare evidentă este dacă Xi are intenții pentru a treia etapă a „războiului prelungit” – o contraofensivă în toată regula. Anul trecut, când ostilitățile comerciale cu SUA erau la apogeu, presa de stat a îndemnat publicul să reexamineze discursurile lui Mao, pentru a spori încrederea în rezistența Chinei. Cu toate acestea, paralelele cu analiza marelui cârmaci merg doar până la un punct. Majoritatea gânditorilor chinezi cred că este imposibil să se obțină o victorie economică decisivă și durabilă asupra Americii. Menținerea unui impas strategic pare un obiectiv mai realist. Huang Renwei de la Universitatea Fudan din Shanghai a declarat că acesta poate dura chiar 30 de ani.
Nu la fel de bun ca un șah-mat
Problema unui impas este că acesta s-ar putea dovedi de scurtă durată. Ambele țări vor să iasă din el și caută noi modalități de a obține un avantaj – și sunt atente la riscurile care le-ar putea bloca. Teama de a fi reduse permanent la o poziție inferioară în domeniul inteligenței artificiale este unul dintre motivele pentru care China este reticentă în a adopta regimurile de siguranță a inteligenței artificiale propuse Statele Untie. Până când modelele chinezești de AI nu vor fi la fel de puternice ca cele ale SUA – adică până când nu vor ajunge la un impas în domeniul AI – China pare să nu fie dispusă să-și încetinească laboratoarele de inteligență artificială.
Fragilitatea impasului explică și de ce China a continuat să restricționeze exporturile de pământuri rare către America și aliații săi, în special Japonia. Dacă cele două superputeri s-ar fi bucurat cu adevărat de o relație constructivă, așa cum susțin, China ar fi putut crea un sistem de licențiere transparent și eficient pentru companiile globale care caută pământuri rare. În schimb, relația lor este marcată de neîncredere, iar Beijingul știe că limitarea aprovizionării cu pământuri rare este cea mai rapidă modalitate prin care îl poate disciplina pe Donald Trump, dacă acesta devine din nou mai agresiv.
Mai dezastruos pentru China, un alt aspect al fazei de impas a lui Mao se aplică și astăzi. El a avertizat că va fi „o perioadă foarte dureroasă pentru China”, în care „pesimismul va crește”. Ecourile cu situația economică actuală sunt clare. Concentrarea neîncetată asupra autosuficienței tehnologice a contribuit la izolarea Chinei de presiunea americană. Dar poporul chinez a plătit prețul, creșterea veniturilor încetinind pe măsură ce statul canalizează banii către capacitatea industrială, mai degrabă decât către asistența socială. Seamănă cu economia unei țări aflate în război – și, pe deasupra, cu un război prelungit.
Citește și:
Editor : Ș.R.
About the Author
