Microplasticele și nanoplasticele pot traversa placenta și pot modifica producția unor hormoni esențiali în timpul sarcinii, arată un nou studiu citat de Science Alert. Cercetătorii avertizează că particulele ar putea influența dezvoltarea fătului.
Studiul, coordonat de cercetători de la Vrije Universiteit Amsterdam și publicat în revista „Molecular and Cellular Endocrinology”, arată că anumite microplastice și nanoplastice ar putea traversa bariera placentară și ar putea afecta producția hormonilor steroizi în timpul sarcinii.
Până acum, studiile științifice au identificat microplastice și nanoplastice în sângele uman, placentă, lichidul amniotic și meconiu.
Un studiu realizat pe 30 de placente umane a descoperit microplastice în fiecare dintre acestea.
Prezența acestor particule în apropierea unui făt aflat în dezvoltare este îngrijorătoare deoarece, în primele etape ale formării organismului uman, orice perturbare poate avea consecințe grave.
Un studiu realizat pe șoareci a arătat că fragmentele minuscule de plastic inhalate de femelă în timpul sarcinii ar putea fi prezente în organele puilor până la două săptămâni după naștere. Cercetarea nu a exclus însă posibilitatea ca puii să fi intrat în contact cu particulele de plastic și în alte moduri.
Un alt studiu efectuat pe șoareci a sugerat că expunerea la microplastice și nanoplastice în timpul sarcinii are „potențialul de a perturba dezvoltarea creierului fetal, ceea ce, la rândul său, poate conduce la rezultate suboptime în dezvoltarea neurologică”.
Noua cercetare, coordonată de Jeske van Boxel, specialistă în sănătatea mediului și toxicologie, ne aduce cu un pas mai aproape de înțelegerea efectelor pe care aceste particule de plastic le-ar putea avea asupra sarcinii la oameni.
După cum subliniază van Boxel și echipa sa, numeroasele diferențe importante dintre anatomia șoarecilor și cea a oamenilor, în special în ceea ce privește sarcina, „indică faptul că transferul microplasticelor și nanoplasticelor prin placentă și efectele lor asupra steroidogenezei în timpul sarcinii la rozătoare nu pot fi extrapolate direct la oameni”.
În același timp, „modelele existente de placentă umană realizate in vitro nu reproduc în totalitate interacțiunile complexe dintre mamă și făt implicate în steroidogeneză și nici organizarea structurală”, scriu autorii studiului.
Prin urmare, cercetătorii au dezvoltat un model de laborator alcătuit din trei straturi formate din tipuri diferite de celule umane vii.
Modelul reproduce structura straturilor care formează bariera placentară umană.
Primul strat este alcătuit din celule BeWo b30, care au proprietăți asemănătoare țesutului epitelial ce acoperă vilozitățile placentare. Următorul strat este format din celule HUVEC, izolate dintr-o venă a cordonului ombilical uman, iar al treilea conține celule H295R, provenite dintr-o glandă suprarenală umană.
Straturile de celule BeWo b30 și HUVEC au fost alese pentru a reproduce bariera fizică a placentei, în timp ce stratul de celule H295R reprezintă glanda suprarenală fetală, un organ esențial pentru producerea hormonilor în cadrul unității fetoplacentare.
După realizarea modelului, cercetătorii au adăugat diferite tipuri de microplastice și nanoplastice în „stratul exterior”, pentru a observa care dintre acestea traversează celulele și ce efecte au asupra hormonilor produși de acestea.
În decurs de 72 de ore, majoritatea polimerilor au traversat toate straturile membranei, unii într-o măsură mai mare decât alții. Singurul tip de plastic care nu a fost detectat în cantități măsurabile de cealaltă parte a membranei a fost poliamida.
Analizele realizate prin microscopie cu fluorescență au arătat că mai multe particule de plastic au rămas încorporate în primele două straturi de celule, dar nu și în celulele H295R.
Înainte de adăugarea particulelor de plastic, cercetătorii au identificat 19 hormoni steroizi diferiți în modelul format din cele trei tipuri de celule. Deși nivelurile absolute ale unor hormoni erau diferite față de cele întâlnite în organismul femeilor însărcinate, în modelul de laborator erau active aceleași căi esențiale de producere a hormonilor steroizi.
După adăugarea particulelor de plastic, cercetătorii au putut observa schimbările produse.
Expunerea la polimeri a provocat modificări în celulele care reprezentau partea exterioară a placentei. Mai multe tipuri de plastic au determinat scăderea nivelului de etiocolanolonă, în timp ce expunerea la polistiren a afectat nivelurile de estrogen.
Având în vedere rolul esențial al hormonilor steroizi în timpul sarcinii, cercetătorii afirmă că sunt necesare investigații suplimentare pentru înțelegerea mecanismelor care stau la baza acestor rezultate.
„Studiul nostru arată că mai multe tipuri de microplastice și nanoplastice pot traversa un model de placentă umană și pot influența producția de hormoni”, a declarat van Boxel.
„Deși acest lucru nu înseamnă în mod direct că provoacă efecte nocive în timpul sarcinii, rezultatele evidențiază nevoia urgentă de a înțelege mai bine modul în care aceste particule pot afecta dezvoltarea fetală.”
Editor : Ș.A.
About the Author
