NATO are un plan pentru a respinge un eventual atac al Rusiei, însă Europa se confruntă cu o problemă mai amplă: cum se pregătește pentru o confruntare de lungă durată în condițiile în care Statele Unite își schimbă prioritățile și caută o relație mai stabilă cu Moscova. La Forumul de Securitate de la Varșovia, generalul Alexus Grynkewich a prezentat strategia militară a alianței, în timp ce oficialii europeni au avertizat că apărarea continentului nu se poate baza la nesfârșit pe capacitățile americane. Diferențele de percepție asupra amenințării ruse și nevoia de a dezvolta propriile resurse militare pun sub presiune unitatea NATO, se arată într-o analiză publicată de TVP World.
„Uniți suntem puternici” a fost sloganul Forumului de Securitate de la Varșovia din acest an. La finalul celor două zile petrecute în capitala Poloniei, mi s-a părut că acest mesaj reprezintă mai degrabă o aspirație decât o realitate.
Acesta este, în parte, motivul pentru care mult discutata „teorie a victoriei” a generalului Alexus Grynkewich a avut un asemenea ecou.
În timpul conferinței s-a simțit o ușurare colectivă când comandantul suprem al Forțelor Aliate din Europa al NATO a prezentat, în sfârșit, această strategie. Mesajul său a fost liniștitor de direct: dacă cineva, adică Rusia, atacă NATO, alianța va „bloca, atenua și respinge” atacul. Dacă agresorul continuă, NATO va merge dincolo de distrugerea forțelor aflate în punctul de contact și va lovi sistemul mai amplu de luptă care le susține.
„Ne descurcăm”, a fost mesajul pe care generalul l-a repetat în mai multe rânduri. Pentru o alianță care traversează un moment politic din ce în ce mai delicat, această asigurare a contat.
O victorie limitată, din motive întemeiate
Grynkewich a avut grijă să explice și ce nu ar presupune victoria. „Nu urmărim să impunem o înfrângere strategică adversarului nostru. Nici nu avem nevoie să facem acest lucru”, a spus el.
Obiectivul NATO ar fi să oprească atacul, să împiedice ocuparea teritoriului aliat și să învingă forțele și sistemele folosite împotriva sa.
Această limitare este, fără îndoială, de înțeles. NATO este o alianță defensivă și cu greu și-ar dori ca Kremlinul să creadă că activarea articolului 5 ar transforma automat conflictul într-o confruntare existențială, pe viață și pe moarte, între Rusia și Occident.
Reducerea riscului de escaladare în relația cu Moscova contează enorm, mai ales când Rusia deține mii de arme nucleare. Prin urmare, Grynkewich a oferit NATO ceva asemănător unei teorii pentru înfrângerea Rusiei într-o campanie militară. A vorbit însă mult mai puțin despre felul în care Occidentul ar putea câștiga confruntarea de lungă durată în care Rusia pare să se fi angajat tot mai mult, arată analiza TVP World.
Rusia ar putea pierde o forță de invazie și ar rămâne totuși capabilă să construiască alta. Ar continua să dispună de rachete, industrie, venituri din energie, capacități cibernetice și numeroase mijloace prin care ar putea face viața dificilă adversarilor, fără să depășească pragul unui război deschis.
„Nimic nu mă ține treaz noaptea”, a spus Grynkewich la un moment dat. „Treaba mea este să-i țin pe alții treji noaptea.”
A fost o replică bună. Nu sunt însă pe deplin convins că Vladimir Putin va pierde prea mult somn din această cauză. Iar o parte a explicației se află la Washington.
Elefantul din cameră: relația dintre Washington și Moscova
Aici a ieșit la iveală contradicția de care participanții la conferință păreau să fie pe deplin conștienți în culise, dar pe care, în mod surprinzător, au ezitat să o recunoască deschis pe scenă.
Grynkewich explica faptul că un război cu Rusia ar obliga NATO să atace nu doar unitățile invadatoare, ci și „orice și tot ceea ce” le susține, le aprovizionează sau le controlează.
Aproape în același timp, Washingtonul făcea presiuni asupra Kievului pentru a opri atacurile asupra rafinăriilor de petrol rusești.
Financial Times a relatat că oficialii americani au avertizat Ucraina că ar putea pierde accesul la arme și la informații esențiale dacă refuză să oprească aceste atacuri. Donald Trump a criticat campania lui Volodimir Zelenski împotriva rafinăriilor rusești.
„Ar fi bine să înceteze naibii odată”, a spus Trump, înainte de a sugera că Ucraina „să-și găsească un nou lider care să poată încheia o înțelegere…”.
Desigur, o rafinărie nu este un post de comandă sau un depozit de muniție. Dar logica strategică din spatele celor două situații nu este complet diferită, remarcă analiștii TVP World.
Rafinăriile rusești produc motorina necesară funcționării unei economii uriașe, inclusiv pentru logistica militară. Totodată, ele fac parte din sectorul energetic care generează veniturile de care Moscova are nevoie pentru a continua războiul.
Campania ucraineană a devenit suficient de eficientă pentru a afecta producția, a determina creșterea prețurilor interne la combustibil și a obliga Kremlinul să ia măsuri de urgență pentru protejarea sectorului energetic.
Ulterior, Trump a încheiat un acord privind motorina cu Putin și a relaxat restricțiile pentru a permite revenirea combustibilului rusesc pe piețele mondiale.
Ministrul ucrainean de Externe, Andrii Sybiha, a rostit fraza care a rezumat cel mai bine dilema Kievului în cadrul conferinței. „În mai puțin de doi ani, am trecut de la «Nu ai cărțile necesare» la «Nu-ți juca cărțile».”
Zâmbetele erau convingătoare, dar fisurile persistă
Până la finalul conferinței, auzisem atât de des diferite variante ale mesajului privind unitatea NATO, încât insistența în sine devenise semnificativă.
„Încă vă iubim”, le-a transmis europenilor Matthew Whitaker, ambasadorul SUA la NATO.
Cu cât se vorbea mai mult despre unitate, cu atât devenea mai greu de ignorat liniile de fractură ascunse sub acest mesaj.
Una dintre ele traversează Atlanticul. Europa se pregătește pentru posibilitatea ca Rusia să rămână principala sa problemă de securitate în viitorul previzibil. Statele Unite au însă alte priorități.
Așa cum le-a reamintit Whitaker participanților la forumul de la Varșovia, Europa ocupă în prezent locul al patrulea în ierarhia priorităților americane, după apărarea teritoriului național, a emisferei occidentale și a regiunii Indo-Pacific.
Există și un calcul strategic mai amplu. Strategia de Securitate Națională a SUA, publicată în decembrie anul trecut, indică faptul că Washingtonul urmărește stabilitatea strategică în relația cu Moscova. O asemenea abordare i-ar permite Americii să se concentreze asupra celorlalte priorități, în loc să rămână blocată într-o confruntare prelungită în Europa.
Există și o dimensiune comercială. Rusia deține cantități importante din numeroase resurse minerale și energetice, iar Statele Unite au un interes evident pentru aceste bogății.
Întrebarea este ce fel de compromisuri ar fi dispus Trump să accepte pentru a obține acces la asemenea oportunități și în ce măsură interesele de securitate ale Europei ar ocupa un loc important în calculele sale.
O altă fisură se deschide în interiorul Europei
Diviziunile nu se limitează la relația transatlantică. În interiorul Europei există diferențe importante în privința modului în care este percepută amenințarea rusă.
Din Norvegia, prin Finlanda și Suedia, apoi prin țările baltice și până în Polonia, Rusia reprezintă elementul central în jurul căruia este organizată politica de apărare. Mai la sud, amenințarea nu este percepută cu aceeași urgență.
Un studiu al Brookings, publicat la deschiderea forumului, a evidențiat importanța percepției amenințării în contextul unor bugete limitate.
„Ceea ce contează cel mai mult, având în vedere bugetele restrânse, este percepția amenințării”, se arată în studiu.
Țările aflate mai aproape de Rusia tind să cheltuiască mai mult pentru apărare, în timp ce statele din sudul Europei au fost expuse unui număr semnificativ mai mic de atacuri rusești grave în ceea ce este cunoscut drept „zona gri” – acțiuni ostile care nu ating pragul unui conflict militar deschis.
Aceste diferențe nu înseamnă că NATO se împarte în alianțe rivale. Ele arată însă că membrii săi trăiesc tot mai mult în vecinătăți strategice diferite și nu percep în același fel riscurile de securitate.
Włodzimierz Czarzasty, președintele parlamentului polonez, a surprins această diviziune în cadrul Forumului de Securitate de la Varșovia: „Vrem să-l înțelegem pe cetățeanul spaniol, care se teme de afluxul de migranți, dar vrem ca același cetățean să-l înțeleagă pe fermierul polonez, care a fost trezit recent în fiecare noapte de sirenele de alarmă.”
Mesajul său a fost că solidaritatea europeană presupune înțelegerea unor preocupări diferite: de la migrație și securitatea frontierelor, până la amenințarea militară directă resimțită de țările aflate în apropierea Rusiei.
„Europa 3.0”, o poliță de asigurare pentru viitor
Toate aceste probleme ne aduc la Andrius Kubilius, comisarul european pentru apărare.
La Varșovia, acesta a vorbit despre conceptul NATO 3.0, un model în care europenii își asumă o responsabilitate mult mai mare pentru apărarea convențională, pe măsură ce Statele Unite își redirecționează resursele către alte regiuni.
Kubilius a fost explicit în privința faptului că Europa ar putea fi nevoită, în cele din urmă, să înlocuiască o parte dintre „facilitatorii strategici” furnizați în prezent de Statele Unite. Printre aceștia se numără avioanele de realimentare în zbor și informațiile obținute prin satelit, capacități esențiale pentru desfășurarea operațiunilor militare moderne.
În opinia sa, NATO 3.0 are nevoie de o Europă 3.0. Iar această schimbare nu poate însemna doar alocarea unor sume mai mari pentru același sistem de apărare.
Kubilius a criticat în repetate rânduri ceea ce a numit „haute couture”-ul militar al Europei: sisteme sofisticate și costisitoare, produse în cantități mici, în condițiile în care lecțiile războiului din Ucraina arată tot mai clar importanța producției la scară mare, a vitezei și a armelor „suficient de bune”, care pot fi înlocuite rapid.
Războiul din Ucraina a evidențiat nevoia de echipamente care pot fi produse și livrate în număr mare, reparate sau înlocuite fără întârzieri majore și adaptate rapid la schimbările de pe câmpul de luptă.
Prin urmare, „Europa 3.0” începe să semene mai puțin cu un nou slogan al integrării europene și mai mult cu o poliță de asigurare. Nu este vorba despre o asigurare împotriva unei retrageri complete a Statelor Unite din NATO. Scenariul este mai complicat, remarcă analiza realizată de TVP World.
Europa trebuie să se pregătească și pentru posibilitatea ca America să rămână în alianță, să își păstreze trupele și capacitățile militare pe continent, dar să urmărească, în anumite momente, obiective diferite de cele ale aliaților europeni în relația cu Rusia.
Aceasta este provocarea strategică pe care o are de înfruntat Europa: să consolideze capacitatea NATO de a respinge un atac și, în același timp, să-și dezvolte propriile mijloace pentru a face față unei confruntări de lungă durată, fără să presupună că Washingtonul va avea întotdeauna aceleași priorități ca europenii.
Editor : C.A.
About the Author
