Summitul dintre Donald Trump și Xi Jinping oferă Washingtonului o oportunitate de a câștiga timp într-o relație economică în care dependența SUA de China rămâne semnificativă. În locul unei decuplări rapide și costisitoare, strategia propusă este folosirea comerțului și a investițiilor pentru constituirea unor rezerve strategice și pentru dezvoltarea unor alternative de aprovizionare, arată o analiză publicată de Foreign Affairs.
Administrația Trump a abordat summitul cu liderul chinez Xi Jinping din octombrie 2025 dând dovadă de încredere, susținând că Statele Unite dețin un avantaj în relația comercială cu China, întrucât aceasta este țara care înregistrează un deficit comercial bilateral. Așa cum afirma atunci secretarul Trezoreriei SUA, Scott Bessent: „Ce avem de pierdut dacă chinezii ne majorează tarifele? Noi exportăm către ei o cincime din ceea ce ei exportă către noi, așa că aceasta este o mișcare pierzătoare pentru ei”.
S-a dovedit rapid că această abordare era greșită. Așa cum s-a precizat în revista Foreign Affairs, războaiele comerciale sunt ușor de pierdut atunci când o țară depinde de un exportator pentru materii prime greu de înlocuit, dar continuă să privească schimburile comerciale ca pe un joc cu sumă zero.
China deține un avantaj în ceea ce privește escaladarea conflictului cu Statele Unite. Asta înseamnă că, la orice nivel de amenințare, guvernul chinez are capacitatea de a provoca Statelor Unite mai multă suferință decât poate Washingtonul să provoace Chinei. În cazul pământurilor rare, de exemplu, China controlează în continuare o parte covârșitoare a lanțului global de aprovizionare. Chiar și după eforturile SUA și ale aliaților de a dezvolta alternative, Beijingul păstrează o poziție dominantă în procesarea și producția acestor materiale.
Pentru a atenua restricțiile impuse de Beijing asupra pământurilor rare, Statele Unite au făcut concesii în privința tarifelor, a controalelor tehnologice și a politicilor de vize în cadrul diverselor negocieri.
Însă incapacitatea Washingtonului de a se decupla imediat de China, cu atât mai puțin de a obține concesii de la aceasta prin amenințări tarifare, nu ar trebui să însemne renunțarea la diplomația economică. De secole, puterile mai mici din economia mondială, aflate într-o poziție de inferioritate în ceea ce privește capacitatea de escaladare, și-au gestionat relațiile cu adversarii mai puternici prin negociere, evitând în același timp confruntarea.
De fapt, până de curând, aceasta a fost perspectiva Chinei și, practic, a tuturor celorlalte țări asupra interacțiunilor economice cu Statele Unite, spre frustrarea ocazională a oficialilor americani.
Relațiile economice nu sunt de tipul „totul sau nimic”. Ele lasă loc atât pentru rezistență, cât și pentru cooperare, chiar dacă una dintre părți ar avea evident mai mult de pierdut în cazul unui conflict deschis.
În ciuda neîncrederii profunde și a rivalității strategice dintre cele două țări, relația economică dintre SUA și China nu trebuie neapărat să se desfășoare ca un joc cu sumă zero. Beneficiile comerțului și ale diversificării pentru ambele economii rămân substanțiale, iar poziția dominantă a Chinei în ceea ce privește capacitatea de escaladare nu ar scuti propria economie de consecințele unui conflict comercial prelungit cu Washingtonul.
Într-adevăr, Beijingul, care este interesat de menținerea status quo-ului, are puține motive să dorească o astfel de escaladare.
La viitorul summit dintre Xi și președintele Donald Trump, guvernul SUA ar trebui să inițieze o abordare diferită a relației economice, urmărind creșterea importurilor de bunuri strategice esențiale, precum și atragerea unor investiții străine directe mai mari din China.
Desigur, aceasta ar trebui să fie doar o parte a unei strategii economice mai ample. Cooperarea cu aliații va fi necesară pentru a încuraja orice schimbări durabile în comportamentul comercial al Chinei și pentru a diversifica, pe termen lung, sursele de aprovizionare.
Pentru a asigura succesul strategic pe termen lung, va fi necesară și o evaluare mai complexă a obiectivelor strategice ale lui Xi și a vulnerabilităților Chinei.
Însă această întâlnire – și toate cele care vor urma – oferă Washingtonului o ocazie prețioasă de a câștiga timp pentru a răspunde nevoilor urgente ale țării.
Dependența de China rămâne o vulnerabilitate
În ciuda unui deceniu în care s-a denunțat amenințarea reprezentată de importurile și investițiile chineze, atât sub administrația Trump, cât și sub cea a lui Biden, guvernul SUA nu a reușit să decupleze în mod semnificativ nici măcar cele mai sensibile industrii de China.
Așa cum au arătat economiștii Mary Lovely și Christine Wan, scăderea importurilor directe ale SUA din China a dus pur și simplu la o fragmentare mai mare și la o transparență mai redusă a lanțurilor de aprovizionare.
China rămâne o sursă importantă pentru pământuri rare, magneți specializați și semiconductori de gamă inferioară utilizați în automobile și aparate electrocasnice, chiar dacă etapele intermediare de producție au loc acum în alte țări.
În domeniul critic al produselor farmaceutice, de exemplu, Statele Unite pot importa numeroase medicamente generice din India, dar India se bazează pe China pentru materiile prime și componentele necesare fabricării acestora.
Această situație explică tocmai de ce decuplarea industrială este o luptă atât de dificilă: fundamente economice solide au stat la baza acestor acorduri comerciale, iar desființarea lor este un proces lent și costisitor.
Deocamdată, cea mai importantă prioritate a Washingtonului ar trebui să fie constituirea unor stocuri pe termen scurt de bunuri strategice care, în ultimă instanță, provin din China.
Într-o lume ideală, Statele Unite le-ar procura imediat din alte surse, dar administrația Trump, la fel ca administrația Biden înaintea ei, nu a înregistrat progrese semnificative pe acest front. Ambele administrații au încercat, fără succes, să stimuleze crearea unor surse alternative de aprovizionare printr-un acces mai larg la piața americană sau prin alte forme de compensație.
Iar, în cel mai rău caz, într-o încercare nechibzuită de a stimula spontan producția americană prin privarea de materii prime chinezești, ambele administrații au încercat să oblige întreprinderile americane să renunțe la aceste materii prime prin tarife și restricții.
Între timp, oficialii americani au irosit summiturile și negocierile anterioare încercând să-și convingă omologii de la Beijing să crească importurile chineze de diverse bunuri nestrategice, dintre care niciunul nu se află printre cele mai importante priorități ale Chinei.
Aceste eforturi pot fi justificate de oficiali actuali și foști ca o mișcare indirectă menită să facă China mai dependentă de bunurile americane și să creeze pârghii pentru negocierile viitoare.
Dar exporturile americane de avioane de linie și de soia nu reduc vulnerabilitatea imediată în materie de securitate și nici nu îmbunătățesc fundamentele macroeconomice ale SUA.
De fapt, în măsura în care o astfel de prioritizare a promovării exporturilor permite Chinei să pună Statele Unite și aliații săi unul împotriva celuilalt – de exemplu, prin inducerea unor acorduri bilaterale conduse de guverne pentru a crește vânzările de avioane Boeing în detrimentul celor Airbus și invers – aceasta slăbește capacitatea Washingtonului de a forma un front unificat împotriva coerciției economice.
La viitorul summit, administrația Trump ar trebui să adopte o abordare diferită. La întâlnirea din octombrie 2025 dintre Trump și Xi, Statele Unite și Beijingul au încheiat un acord pentru reducerea temporară a tarifelor, în schimbul relaxării parțiale a limitelor privind exporturile de materiale critice din China. Armistițiul comercial convenit atunci a devenit ulterior una dintre bazele relației comerciale actuale, iar prelungirea sa este din nou în centrul discuțiilor înaintea summitului din septembrie 2026.
Procedând astfel, administrația a renunțat, în esență, la obiectivele strategice imediat ce s-a dovedit că retorica sa agresivă ascundea o vulnerabilitate reală. Iar, având în vedere că acordul urmează să expire în noiembrie, Washingtonul ar putea fi tentat să-i reînnoiască pur și simplu termenii.
În schimb, administrația Trump ar trebui să urmărească un acord mai ambițios, care să includă contracte de achiziție multianuale și la scară largă pentru bunurile critice a căror producție este în prezent puternic concentrată în China sau ale căror componente critice sunt produse în China pentru lanțurile de aprovizionare din alte părți.
Statele Unite ar putea recurge la garanții guvernamentale și chiar la achiziții publice pentru a crea rezerve strategice până la apariția unor surse alternative interne sau din partea aliaților de încredere.
În schimb, Washingtonul ar trebui să permită Chinei să importe mai multe dintre anumite tehnologii căutate în care Statele Unite dețin încă un avantaj.
Un astfel de acord este atât mai ușor de realizat, cât și mai durabil decât ar putea crede mulți dintre oponenții săi. Chiar și în timpul Războiului Rece, în anii 1970 și 1980, Uniunea Sovietică și Statele Unite au încheiat o serie de acorduri privind cerealele, care le-au permis sovieticilor să importe grâu, porumb și soia din America.
În ciuda tentației constante de a exploata dependența sovietică – președintele Jimmy Carter a impus un embargo asupra comerțului cu Uniunea Sovietică în 1979, după invazia acesteia în Afganistan – acordurile au fost reînnoite și extinse de președinții Ronald Reagan și George H. W. Bush.
China ar putea, desigur, să renunțe la astfel de acorduri în orice moment. Beijingul a stabilit deja condițiile exporturilor sale de pământuri rare și produse asociate într-un mod care descurajează revânzarea și acumularea, tocmai pentru a-și menține avantajul construit în timp. Valoarea directă în numerar a exporturilor chineze de pământuri rare este relativ mică și, luată izolat, reprezintă un stimulent insuficient pentru renunțarea la acest avantaj.
Cu toate acestea, amenințarea unei întreruperi susținute a exporturilor din partea Chinei, deși reală, este exagerată.
La rândul său, China are interesul de a vinde mai multe produse pe piețele externe pentru a compensa cererea internă persistent slabă și supracapacitatea industrială.
În plus, utilizarea intensă a interdicțiilor de export este costisitoare, provoacă represalii și, în cele din urmă, încurajează dezvoltarea unor sisteme alternative ostile.
Washingtonul ar trebui să înțeleagă foarte bine aceste riscuri: utilizarea excesivă a sancțiunilor financiare de către SUA a încurajat, în ultimii cinci ani, trecerea de la dolar către sisteme de plată conduse de China.
Pictured: donald trump,Image: 1022205131, License: Rights-managed, Restrictions: Worldwide, Model Release: no, Pictured: donald trump
Este mai probabil ca o ofertă din partea SUA care să ofere beneficii comerciale suficiente să determine China să exporte mai liber. Din punct de vedere istoric, chiar și rivalii aflați la un pas de război au reușit să-și constituie stocuri și să continue comerțul.
Înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, Japonia a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a importa energie, cauciuc și alte provizii esențiale, obținând până la 40% din proviziile sale de război din Statele Unite chiar și în 1941, când Washingtonul a interzis comerțul cu Tokyo.
Germania și Uniunea Sovietică, între timp, făceau schimb de tehnologie utilă din punct de vedere militar și de produse petroliere pe parcursul invaziilor lor respective asupra Poloniei din 1939.
Iar comerțul dintre Franța și Germania a fost în mare parte stabil în deceniul care a precedat Primul Război Mondial. Aceleași stimulente care au guvernat relațiile dintre rivalii strategici de-a lungul istoriei moderne se aplică astăzi Chinei și Statelor Unite.
Administrația Trump și criticii săi mai radicali ar trebui, așadar, să recunoască faptul că merită să existe o mai mare flexibilitate în ceea ce privește controalele asupra exporturilor americane, combinată cu deschiderea unor oportunități de investiții în Statele Unite, în cadrul unei relații comerciale mai ample, pentru a beneficia de un acces mai fiabil la bunurile chinezești pentru care Washingtonul nu dispune în prezent de nicio alternativă.
Aceasta înseamnă pur și simplu recunoașterea realității, mai degrabă decât renunțarea la un instrument sau insistarea asupra utilizării lui, deși nu produce rezultatele urmărite.
Mișcarea inteligentă pentru guvernul SUA este să importe și să stocheze cât mai mult posibil din China, atât timp cât acest lucru este posibil.
Acest demers nu ar trebui să descurajeze crearea unor surse de aprovizionare interne sau din partea unor aliați de încredere, la fel cum nici faptul că Statele Unite s-au izolat de aprovizionarea din China nu a încurajat, de unul singur, dezvoltarea unor astfel de surse.
Investițiile chineze, o posibilă pârghie economică
Încă din antichitate, potențialii inamici s-au angajat într-o formă de schimb de ostatici, trimițând nobili sau membri ai familiilor regale să trăiască – și să fie expuși riscului – în metropola părții adverse.
Aceasta nu a constituit un factor de descurajare absolută a conflictelor, dar a servit ca factor de descurajare a atacurilor și a încetinit escaladările precipitate.
Unii ostatici s-au dovedit chiar a fi emisari utili, îmbunătățind înțelegerea dintre cele două părți prin diplomație publică, culegerea de informații sau ambele.
Forma economică modernă a schimbului de ostatici este reprezentată de investițiile străine directe (ISD). Companiile de top își stabilesc prezența în țări rivale, transferând tehnologii și practici de management peste granițe.
La fel ca nobilii din antichitate, această prezență are o valoare simbolică, întrucât companiile sunt adesea strâns legate de elitele din țara de origine, iar această practică le expune investițiile la risc.
Însă fluxurile bidirecționale contemporane de ISD generează, de asemenea, beneficii economice substanțial mai mari decât a făcut-o vreodată schimbul de nobili individuali.
Investițiile străine directe sunt asociate statistic cu crearea unor locuri de muncă bine remunerate în raport cu salariile medii locale, cu creșterea cheltuielilor locale pentru cercetare și dezvoltare și cu diminuarea volatilității ofertei prin diversificarea geografică.
Acest tip de schimb a constituit o componentă esențială a acordurilor economice succesive dintre Statele Unite și Europa, Japonia și Coreea, în perioada în care aceste din urmă țări au înregistrat câștiguri relative în ceea ce privește competitivitatea industrială față de industria americană, între anii 1960 și începutul anilor 2000.
Investițiile străine directe au redus apariția tarifelor punitive și a controalelor asupra exporturilor, atât prin diminuarea directă a necesității acestora, cât și prin crearea unor grupuri de interese politice cu un interes economic în integrare.
Relația dintre SUA și China este, desigur, cu totul diferită de cea dintre Washington și aliații săi militari.
Iar multe companii americane care au realizat investiții străine directe substanțiale în China la începutul anilor 2000 au devenit frustrate de limitările impuse asupra capacității lor de a repatria profiturile, de a câștiga cote de piață sau de a-și proteja proprietatea intelectuală.
Ca urmare a acestor dezamăgiri, alături de climatul de securitate mai ostil, fluxurile bilaterale transfrontaliere de investiții străine directe dintre SUA și China au scăzut cu 90% față de maximele anterioare înregistrate în 2016. Cu toate acestea, structura stimulentelor de bază – și potențialele beneficii economice – rămân neschimbate.
Iar beneficiile nete pentru Statele Unite ale investițiilor străine directe chineze au crescut în ultimii ani, pe măsură ce s-a accentuat avansul tehnologic al Chinei în sectoare precum bateriile și vehiculele electrice.
Administrația Trump ar trebui, așadar, să se concentreze pe atragerea investițiilor străine directe chineze. Cea mai bună modalitate prin care Washingtonul își poate folosi accesul la piața americană ca pârghie rămâne atragerea investițiilor străine, mai degrabă decât promovarea unor exporturi mai mari.
A face acest lucru nu ar însemna o inovație. Administrațiile Reagan și Bush au atras cu succes investiții străine directe din Japonia și Germania în industriile auto și chimică în anii 1980. China a folosit investițiile străine directe din întreaga lume pentru a-și dezvolta industriile naționale în primele două decenii ale acestui secol.
Iar, mai recent, Uniunea Europeană a început să utilizeze investițiile străine directe chineze pentru a-și stimula propriul sector național al vehiculelor electrice.
Scrisoarea publică recentă a secretarului american al Transporturilor, Sean Duffy, în care acesta critică Ford pentru acordul de licențiere încheiat cu producătorul chinez de baterii CATL la o fabrică deținută de constructorul auto american în Michigan, precum și indignarea mai largă a Congresului față de investițiile chineze, ignoră această oportunitate.
China a devenit mai rezilientă și și-a accelerat creșterea economică prin negocierea producției locale și a transferului de tehnologie la începutul secolului XXI. Statele Unite au motive să urmeze această cale către o competitivitate sporită.
Într-o lume a teledetecției, a atacurilor cibernetice și a ingineriei inverse, fără a mai vorbi despre preluarea fără licență a celor mai recente progrese în domeniul inteligenței artificiale, riscul suplimentar de pierdere sau deteriorare a tehnologiei asociat cu prezența corporațiilor chineze pe teritoriul Statelor Unite este minim.
Investițiile străine directe chineze ar aduce, de fapt, beneficii concrete în ceea ce privește ocuparea forței de muncă, cercetarea și know-how-ul de producție, îmbunătățind securitatea națională a Statelor Unite.
Interdependența economică, între risc și oportunitate
Summitul de anul trecut a reprezentat o trezire brutală la realitate pentru administrația Trump și pentru susținătorii unei politici dure față de China din ambele partide, dar a oferit și o lecție utilă: niciun fel de amenințări bilaterale legate de comerț sau excluderea din economia SUA nu ar oferi Statelor Unite o victorie ușoară asupra Chinei.
Statele Unite au nevoie de timp pentru a-și reduce dependența de China și, de altfel, de alte surse concentrate de aprovizionare cu materii prime industriale esențiale, precum și pentru a-și reconstrui alianțele, astfel încât aceste alternative să devină viabile.
Încercările administrațiilor Biden și Trump de a se decupla unilateral de China și de a-și intimida aliații pentru a le impune alternative nu au reușit să răspundă acestor necesități.
Din fericire, conducerea Chinei consideră că timpul este de partea sa, acum că Washingtonul și-a cedat poziția de lider și garant al economiei mondiale.
Summitul ar trebui, așadar, să fie folosit pentru a liniști și a stimula China să se implice de această dată prin legături comerciale reciproc avantajoase. Primul pas este ca Statele Unite să revină la formele de diplomație economică practicate de mult timp de statele obișnuite să nu-și impună întotdeauna voința.
Statele Unite au creat deja o nouă geografie economică. Acum trebuie să acționeze așa cum au acționat toate celelalte puteri mai mici față de ele în ultimii 80 de ani: căutând acorduri avantajoase pentru toate părțile, negociind cu prudență dintr-o poziție de relativă slăbiciune și folosind în mod deliberat ceea ce a mai rămas din interdependența economică actuală pentru a-și consolida reziliența.
Istoria demonstrează că și adversarii aparent inevitabili continuă să facă comerț, să investească și chiar să coopereze între ei.
În cazul Statelor Unite și al Chinei, este posibil ca acest model să se mențină, poate chiar mai mult timp decât în unele perioade anterioare de rivalitate între marile puteri, datorită avantajelor oferite de Oceanul Pacific, descurajării nucleare și avantajelor tehnologice pe care Statele Unite le dețin în continuare în multiple sectoare.
Problemele economice și demografice interne ale Chinei sporesc, de asemenea, interesul Beijingului pentru menținerea unei păci relative, inclusiv prin continuarea exporturilor către Statele Unite și a investițiilor în această țară.
Nu există garanții că restabilirea unei anumite interdependențe economice va împiedica China să blocheze într-o zi accesul Statelor Unite la bunuri esențiale sau să provoace vreodată un conflict militar.
Nici o abordare exclusiv bilaterală nu va asigura, de una singură, reziliența Statelor Unite — sunt necesare și eforturi interne și din partea aliaților.
Însă importurile pe scară largă din China, tranzacționarea unor exporturi valoroase pentru a constitui stocuri de bunuri esențiale și schimbul de „ostatici comerciali” sub forma investițiilor străine directe ar putea asigura timpul necesar și resursele economice suplimentare pentru consolidarea rezilienței americane.
Administrația Trump trebuie să privească dincolo atât de abordarea sa de tip „sumă zero”, cât și de trecerea ulterioară la o acomodare excesivă și la acorduri fragmentare.
Diplomația economică bilaterală începe atunci când un guvern își recunoaște interdependența cu un potențial adversar. Ea nu ar trebui să se oprească aici, concluzionează Foreign Affairs.
Editor : C.A.
About the Author
