În vara lui 1946, seceta compromisese recolta din RSS Moldovenească. Planul de colectare a cerealelor fixat pentru acel an a rămas la 265.000 de tone, puțin sub nivelul din 1945, un an cu recoltă normală. Satele au predat grâul, porumbul, laptele și ouăle pe care nu le mai aveau. În iarna următoare a venit foametea. Estimările istoricilor merg de la aproximativ 150.000 la 300.000 de morți, iar arhivele au rămas închise până după 1989. Seceta a fost un fenomen natural. Foametea a fost o decizie administrativă.
Optzeci de ani mai târziu, Nistrul are din nou debit scăzut. Pe 22 septembrie, Parlamentul de la Chișinău a votat starea de urgență în sectoarele energetic și hidrologic, pentru 60 de zile, începând cu 26 septembrie. Energocom a cerut o majorare de circa 29% a prețului gazului pentru consumatorii finali. Pe 24 septembrie, patru drone au intrat în spațiul aerian al Republicii Moldova, iar una, identificată preliminar ca Gerbera, a explodat lângă satul Cernița, în raionul Florești. Cu trei zile înainte, Rusia deschisese în regiunea transnistreană 16 secții de vot pentru alegerile din Duma de Stat, fără acordul Chișinăului. Au votat peste 51.000 de oameni, iar 77,76% au ales partidul lui Vladimir Putin.
Cele trei știri au circulat separat, ca subiecte de energie, apărare și diplomație. Ele descriu un singur mecanism: Moscova folosește vulnerabilitatea materială a Republicii Moldova ca pârghie politică, iar singura contrapondere verificată este legarea țării de rețelele, piețele și instituțiile occidentale, cu România în rol de punte.
La tribuna ONU, pe 26 septembrie, premierul Vasile Tofan a formulat problema în termeni pe care orice diplomat al unui stat mic din perioada interbelică i-ar fi recunoscut: „Țările nu sunt zone-tampon. Națiunile nu sunt monede de schimb.” A adăugat că Rusia a cheltuit „echivalentul a aproximativ două procente din PIB-ul nostru pentru a încerca să influențeze alegerile” și că armata rusă staționează în continuare în stânga Nistrului „ilegal și fără consimțământul nostru”.
Energia a fost, timp de trei decenii, forma principală de suveranitate limitată impusă Chișinăului. Până în 2025, cea mai mare parte a electricității consumate pe malul drept venea de la centrala de la Cuciurgan, aflată în regiunea transnistreană și alimentată cu gaz rusesc. În ianuarie 2025, Gazprom a oprit livrările către regiune, invocând o datorie pe care Chișinăul o contestă. Republica Moldova a răspuns prin integrare: rețeaua ei funcționează sincronizat cu cea europeană, iar ponderea surselor regenerabile a urcat, potrivit lui Tofan, „de la aproape zero la circa 30%”. Prețul acestei independențe se plătește acum, în facturi.
Dronele completează presiunea. Ministerul Apărării de la Chișinău a numărat 44 de încălcări ale spațiului aerian în 2026, de peste două ori mai multe decât anul trecut, și 81 de la începutul invaziei ruse în Ucraina. Drona de la Florești este primul aparat de tip Gerbera găsit pe teritoriul moldovenesc și avea la bord o cameră. Un stat fără aviație de luptă și cu o apărare antiaeriană modestă poate doar să înregistreze incidentele. Repetiția produce obișnuință, iar obișnuința coboară pragul de reacție al vecinilor și al aliaților.
România are aici o responsabilitate concretă. Pe 24 septembrie, Parlamentul de la Chișinău a ratificat acordul pentru noul pod rutier de la Ungheni, ultimul tronson al autostrăzii Târgu Mureș–Iași–Ungheni, finanțat de România cu circa 56 de milioane de euro și cu termen de finalizare la sfârșitul lui 2030. Gazoductul Iași–Ungheni–Chișinău funcționează deja. Fiecare kilometru de autostradă, conductă și linie electrică dintre Iași și Chișinău reduce spațiul în care Moscova își poate negocia influența.
Miza trece dincolo de Republica Moldova. Tofan a rezumat-o într-o frază: „inegalitatea de putere nu trebuie să devină niciodată inegalitate de suveranitate”. Ordinea europeană construită după 1989 se sprijină pe acest principiu, iar Rusia îl contestă simultan în Ucraina, în Moldova și, prin drone, pe flancul estic al NATO. Aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană reprezintă forma instituțională a apropierii de România și singura garanție durabilă că o secetă va rămâne doar o secetă.
În 1946, Moldova nu avea stat, aliați și presă liberă. În 2026 le are pe toate trei. Diferența dintre cele două ierni se măsoară în aceste instituții, iar datoria României este să le facă de neînlocuit.
About the Author
