Cum ar putea arăta un război între Rusia și NATO? Jurnalistul Michael Kranz oferă un posibil scenariu pe platforma Unherd. În largul insulei Hiiumaa, istoria este pe cale să se scrie. O flotă combinată de nave de război ale NATO – condusă de distrugătoare ale Marinei Regale Britanice și alcătuită din reprezentanți ai cinci țări – se îndreaptă spre această insulă bătută de vânturi, situată la gura Golfului Finlandei.
Chiar în față se află Flota Baltică a Rusiei, care, în ultimele 36 de ore, a încercat să impună un blocaj naval asupra Estoniei. Mai la est, s-au adunat și 100.000 de soldați ruși, iar Vladimir Putin cere ca NATO să retragă de pe teritoriul estonian orice mijloace care reprezintă „o amenințare la adresa securității Federației Ruse”. Mai mult decât atât, Putin dorește ca Tallinn să acorde autonomie regională „Republicii Populare Narva” – un stat separatist pretins a fi declarat de minoritatea rusă din Estonia, dar care, în realitate, a fost inventat de Kremlin, apoi promovat fără milă pe rețelele sociale. Nu contează. A fost declarată legea marțială, sunt în curs de desfășurare atacuri cu drone „separatiste”, iar forțele estoniene au intrat deja în conflict cu navele de război ruse ancorate în Golful Tallinn.
În urma unui atac rus asupra unui sistem de apărare aeriană din Polonia, cu o săptămână înainte, pe care Putin l-a prezentat ca o represalie pentru implicarea NATO în războiul din Ucraina, alianța a invocat timid articolul V. Însă, bazându-se pe subtilitățile juridice ale Tratatului Atlanticului de Nord, Donald Trump a refuzat să intervină, preferând să-și sprijine aliații europeni prin „alte mijloace”. Fără sprijinul american, doar o mână de state europene și-au mobilizat forțele armate pentru a susține Polonia și Estonia. Iar cu o a doua armată rusă care se adună în vestul Belarusului și cu perspectiva rachetelor lansate spre Varșovia din Kaliningrad, armata poloneză, numeroasă și robustă, este în mare parte blocată pe teritoriul național. În timp ce emisarii americani sosesc la Moscova pentru a negocia condițiile lui Putin privind Estonia – și, probabil, o mare parte din estul NATO, de altfel -, comandanții britanici de la bordul navei HMS Duncan își îndreaptă armele spre „Neustrashimî”, o fregată rusă care tocmai a apărut pe radarul lor. În timp ce avioanele de vânătoare urcă în vârtej spre acțiune deasupra capetelor lor, echipajul navei Duncan își ține respirația, pe măsură ce nava lor intră în raza de acțiune a tunurilor rusești.
Kranz nu este primul observator care speculează asupra modului în care ar putea arăta un război între Rusia și NATO – și, având în vedere norii de furtună care se adună în Europa de Est, cu siguranță nu va fi nici ultimul. După luni de atacuri rusești din „zona gri” împotriva NATO, care au escaladat, de la incursiuni cu drone la rachete rătăcite și tentative de bombardament la aeroportul din Leipzig, avertismentele privind planurile lui Putin pentru Europa au devenit tot mai puternice de ambele părți ale Atlanticului. Iar acum, chiar săptămâna trecută, liderii polonezi și lituanieni au afirmat, separat, că dețin informații conform cărora Rusia plănuiește atacuri „accidentale” cu rachete și drone asupra membrilor pro-ucraineni ai NATO, o concluzie coroborată de Emmanuel Macron. Împreună cu vizita neanunțată a șefului CIA, John Ratcliffe, la Moscova luna trecută – menită, printre altele, să-l avertizeze pe Putin să nu atace NATO -, atmosfera pare îngrijorător de similară cu cea din lunile care au precedat invazia Rusiei în Ucraina, din februarie 2022.
Totuși, chiar dacă un focar de conflict la granițele NATO pare din ce în ce mai probabil, nu ar trebui să ne așteptăm ca un război armat să înceapă mâine, scrie Kranz. Dacă va alege într-adevăr să-și îndrepte armatele spre vest, scopul lui Putin va fi, în primul rând, să distrugă coeziunea internă a alianței și să exploateze slăbiciunea sa centrală într-o eră a războiului hibrid: faptul că prețul respectării efective a clauzei de autoapărare a NATO este prea mare pentru ca majoritatea membrilor să-l ia în calcul, până când va fi oricum prea târziu. Aici ajută faptul că, la fel ca în Ucraina, scopul lui Putin nu ar fi, de fapt, recuperarea teritoriilor pierdute. Ca întotdeauna, ar fi vorba mai degrabă de control. Eliminarea NATO ca bloc coeziv ar permite Rusiei să dicteze din nou condițiile vecinilor săi europeni, ceea ce ar reprezenta o schimbare generațională în echilibrul de putere de pe continent și ar marca apoteoza proiectului politic al lui Putin, care se întinde pe mai multe decenii. Și, dacă totul ar decurge conform planului, liderul rus ar putea realiza toate acestea fără a declanșa războiul mondial de care se tem mulți în Occident.
Prima fază
Prima fază a oricărei campanii de provocare a Rusiei ar începe probabil cu un atac asupra unui punct de trecere a frontierei dintre Polonia și Ucraina. Prim-ministrul polonez Donald Tusk a avertizat deja cu privire la un astfel de atac, susținând că unul a fost deja dejucat printr-o operațiune comună polono-ucraineană. Forțele ruse au lovit deja ținte aflate la doar câțiva kilometri de granița cu Polonia și au atacat un tren civil Varșovia-Kiev la scurt timp după ce oficiali europeni, printre care și Boris Johnson, au călătorit pe acea linie.
Lovirea punctelor de trecere a frontierei ar avantaja Rusia din mai multe puncte de vedere:
- Putin ar putea susține în mod plauzibil că atacurile au fost accidentale;
- ar putea îngreuna din punct de vedere logistic transporturile de arme către Ucraina prin Polonia;
- și, ceea ce este esențial, ar putea extinde domeniul „acceptabil” al operațiunilor din războiul din Ucraina.
Acum lucrurile ar începe să devină cu adevărat periculoase, dronele de tipul celor doborâte de avioanele NATO deasupra Lituaniei recent începând în sfârșit să-și găsească țintele, lovind infrastructura critică de energie sau de securitate situată aproape de granița cu Belarus. Astfel de atacuri ar putea începe destul de inofensiv, cu drone care lovesc „accidental” turnuri de observație de frontieră fără personal sau linii electrice rurale. Dar apoi, una ar putea avaria o conductă de petrol în Letonia; sau un terminal critic de GNL în Lituania; sau chiar o secțiune a aeroportului Rzeszów-Jasionka din Polonia, care servește drept nod logistic pentru transferul armelor occidentale către Ucraina.
În cele din urmă, însă, adevăratul scop al unor astfel de atacuri nu ar fi pagubele materiale, ci transformarea atacurilor aeriene de mică amploare într-o parte obișnuită a vieții europene. Polonezii, germanii și lituanienii s-au obișnuit deja cu știrile despre atacuri incendiare sau incursiuni cu drone susținute de Rusia și nu este deloc greu de imaginat că ar reacționa la fel și în fața acestui nou val de provocări. Acest lucru contează: pentru că, în ciuda discursurilor dure ale alianței, nimeni, inclusiv Putin, nu se așteaptă în mod realist ca NATO să intre în război cu Rusia din cauza unei conducte avariate, oricât de importantă ar fi aceasta.
Avem deja dovezi clare în acest sens: NATO nu a reușit să acționeze nici măcar după ce, în luna mai, o dronă rusă a lovit o clădire rezidențială din orașul românesc Galați, rănind doi locuitori.
Problema cu cadrul intenționat defensiv al alianței este că nu există o poziție de mijloc clar definită; războiul și pacea sunt singurele două opțiuni disponibile. Și, în cadrul unor astfel de parametri binari, NATO va alege aproape întotdeauna o pace nesigură în locul unui război total extrem de perturbator.
Cu toate acestea, statele europene membre ale NATO ar trebui să transmită un mesaj Moscovei mai devreme sau mai târziu, crede jurnalistul. În loc să lovească direct teritoriul rus, însă, este mai probabil ca acestea să ofere Ucrainei informațiile și echipamentul necesar pentru a lovi, în numele lor, bazele de lansare a dronelor.
În cele din urmă, însă, politicienii din estul NATO ar trebui totuși să le semnaleze cetățenilor lor că sunt dispuși să ia măsuri decisive pentru a-i proteja pe aceștia și infrastructura lor și ar face în sfârșit un salt în necunoscut: doborârea proiectilelor rusești îndreptate spre granițele lor.
Este ceva ce liderii polonezi discută de ani de zile și, într-un astfel de context de amenințare extrem de volatil, ar fi următorul pas evident pentru alianță, cu excepția unui război pe scară largă.
Pasul final pe scara escaladării
În acest moment, pentru Putin, toate piesele ar fi la locul lor pentru pasul final pe scara escaladării. Liderul rus, precum și opinia publică rusă, de altfel, se consideră de ceva vreme într-o stare de război de facto cu NATO. Nu numai că toate aceste evoluții ar face acest lucru și mai clar, dar s-ar înscrie perfect în impulsul fundamental al narațiunii naționale a lui Putin. Agresiunea Rusiei împotriva Georgiei în 2008, a Ucrainei în 2022 și a Occidentului în 2026 a fost întotdeauna justificată prin politica nemulțumirilor – iar, prin implicarea directă în Ucraina, NATO va fi depășit o linie roșie.
Venind pe valul unei victorii record la ultimele alegeri pentru Duma de Stat din Rusia, partidul lui Putin ar folosi cu plăcere aceste evenimente ca combustibil pentru o altă mobilizare în masă mult așteptată, adăugând aproximativ 300.000 de noi recruți la forțele sale armate. Autoritățile ruse s-ar confrunta în continuare cu o rezistență considerabilă, dar mult mai redusă decât dacă această campanie ar fi fost axată exclusiv pe războiul din Ucraina.
Cu Europa asediată, dar blazată, Putin ar putea atunci să-și asume cea mai mare miză: un atac direct cu rachete sau drone împotriva unei baterii NATO implicate în luptă aeriană în spațiul aerian ucrainean. Sistemul polonez de rachete sol-aer „Small Narew”, staționat în pitorescul oraș Zamość, lângă granița cu Ucraina, ar fi o țintă perfectă. Și de data aceasta, nu s-ar mai învârti în jurul cozii: Rusia și-ar asuma responsabilitatea pentru atac, prezentându-l drept represalii la intruziunea NATO în Ucraina și cerând alianței să-și schimbe cursul pentru a proteja „preocupările legitime de securitate” ale Rusiei.
Europa, ca o broască pusă într-o oală cu apă pe foc
O Europă obosită ar lua în sfârșit în considerare articolul V, la cererea Poloniei. Dar rezultatul ar fi previzibil: pur și simplu nu există voința și coeziunea socială necesare pentru un război de această amploare, mai ales la Washington. Ceea ce este esențial de înțeles aici este că, într-un război ascuns între NATO și Rusia, nu ar exista un singur eveniment, precum invazia Poloniei din 1939, care să scoată brusc Europa din letargie. Aceasta este esența strategiei lui Putin: chiar dacă broasca își dă seama în cele din urmă că este fiartă, lucrurile vor fi ajuns prea departe pentru ca ea să-și adune puterile necesare să sară din oală.
Între timp, departe de linia frontului NATO, opinia publică atât din Europa de Vest, cât și din SUA, ar fi greu de convins să se arunce cu capul înainte într-un conflict cu Putin: un atac asupra orașului Zamość nu ar mai fi deloc șocant în acest moment. Mai mult decât atât, retorica lui Putin privind statutul de victimă ar avea succes atât în rândul susținătorilor mișcării MAGA, cât și al celor de stânga, care ar vedea probabil circumstanțele atacului asupra orașului Zamość ca pe un motiv în plus pentru a se detașa atât de Ucraina, cât și de Europa. Cu războiul cu Iranul încă nerezolvat, între timp, Trump nu ar vedea niciun motiv să angajeze trupe pe un teatru de operațiuni european pe care îl consideră de mult marginal – mai ales dacă „revizuirea poziției forțelor” propusă de Pete Hegseth se va încheia cu retragerea a până la 25.000 de soldați americani din Europa în cursul acestui an.
Deși SUA ar putea accepta o declarație în temeiul articolului V, pe scurt, ar folosi probabil și formularea vagă a tratatului privind obligațiile de asistență reciprocă pentru a se eschiva de la luptă. Prim-ministrul slovac Robert Fico a declarat deja că ar proceda exact așa dacă articolul V ar fi invocat vreodată. Desigur, nimeni nu va simți lipsa trupelor slovace în cazul unui conflict cu Rusia, dar lipsa implicării americane ar descuraja cu siguranță multe țări mai mici să trimită ajutor. Așadar, cu sau fără articolul V, să nu ne înșelăm – apatia americană ar distruge alianța, lucru de care Putin însuși este perfect conștient, punctează autorul.
În acest scenariu, structurile NATO ar putea rămâne puternice pe hârtie, dar organizația ar semăna, de fapt, mai degrabă cu o „coaliție a bunăvoinței” maleabilă – mult mai mult decât cu o alianță defensivă atotcuprinzătoare. Aceasta ar fi o lovitură uriașă pentru statele din prima linie ale blocului, iar având mize mult mai mici și un câmp de manevră mai larg, Putin ar acționa în consecință. Orice atac împotriva Poloniei probabil că nu ar duce la o invazie propriu-zisă, dar ar ține forțele sale blocate într-o confruntare transfrontalieră. Rămâne Estonia. Deși Marea Britanie, Franța, Germania și Polonia, poate alături de Danemarca sau Canada, ar trimite probabil trupe sau nave pentru a apăra un guvern din Tallinn amenințat, indiferența SUA exclude o campanie mai amplă. Chiar și Suedia și Finlanda, aflate în apropiere, ar fi probabil reticente să se implice prea mult prea devreme, mobilizându-și populațiile, dar rămânând apoi în așteptare pentru orice ar urma.
Ce ar urma: o nouă ordine europeană creată din haos
Cu siguranță, indiferent de limitările mașinii militare ruse, victoria noii coaliții anti-Putin ar fi departe de a fi garantată. Totuși, chiar dacă, pentru a prelua scenariul prezentat de Michael Kranz, comandantul navei „Neustrashimî” ar ceda în largul insulei Hiiumaa sau ar intra în luptă cu HMS Duncan, ar pierde și ar face Rusia incapabilă să impună un blocaj, Putin ar putea totuși să spere să creeze o nouă ordine europeană din haos – mai ales dacă ar simți că se bucură încă de favoarea lui Trump.
Pe lângă ceea ce s-ar putea numi „belarusificarea” Ucrainei, acest lucru ar include cu siguranță încercări de a dezarma țările baltice, menținând în același timp țări importante precum Polonia sub control și preocupate de propriile interese. Michale Kranz subliniază că Putin probabil că nu ar reuși să-și îndeplinească toate obiectivele în acest context. Într-adevăr, înconjurat de generali servili, s-ar putea foarte bine să se împiedice. Dar, la fel ca în Ucraina, după ce ar suferi o înfrângere inițială în Estonia, rușii s-ar putea totuși regrupa, și-ar putea ajusta strategia și ar putea bloca rămășițele NATO într-un nou impas, transformând orașe de frontieră precum Narva în noi „Bakhmuturi” ale Balticii. Orice s-ar întâmpla, Putin va înțelege că, fără America, vechea ecuație din Europa a dispărut, în timp ce noii săi adversari abia vor avea timp să reacționeze.
Unii ar putea privi aceste ipoteze și ar putea concluziona că singura cale de ieșire pentru NATO este să se retragă complet din Ucraina. Dar acest lucru ar însemna pur și simplu amânarea problemei – Rusia, în acest stadiu, vede Ucraina doar ca un teatru de operațiuni în cadrul unui război mult mai amplu pentru viitorul Europei. Chiar dacă Trump ar decide să o primească în mod unilateral pe Rusia înapoi în sânul Americii, războiul din „zona gri” al lui Putin, care se intensifică constant, cu NATO-ul european ar continua oricum, indiferent de evenimentele de la Washington sau de la Kiev. Alegerea cu care se confruntă europenii nu este, așadar, pur și simplu între pace și război, ci între acceptarea hegemoniei ruse asupra Europei de Est și opoziția față de aceasta. Modul exact în care vor face acest lucru rămâne provocarea epocii noastre, conchide Michael Kranz.
About the Author
