În 2020, în timpul pandemiei de COVID-19, mai mulți cercetători studiau răspunsul la o întrebare practică: cum se mișcă oamenii într-un spațiu închis atunci când li se cere să stea departe unii de alții? Urmărind filmările de nenumărate ori, aceștia au observat ceva ciudat: aproape fiecare participant mergea în bucle care se întorceau în aceeași direcție, întotdeauna în sens invers acelor de ceasornic. Și mai ciudat, niciunul dintre ei nu părea să fi observat că făcea asta. Acest lucru i-a trimis într-o căutare de cinci ani pentru a afla de ce oamenii se comportă astfel, scrie The Conversation.
Efectul în sine este ușor de descris. Lăsați o mulțime să se miște într-un spațiu închis fără o destinație anume și aceasta începe încet să se rotească, aproape întotdeauna spre stânga. Nimeni nu dirijează această mișcare. Nimeni nu o decide.
Pentru un fizician, acesta pare un exemplu de „comportament emergent” din manuale: un model colectiv care se dezvoltă din nenumărate interacțiuni mici, fie între indivizi, fie între indivizi și mediul lor. Acestea au fost cele două ipoteze principale ale cercetătorilor, pe care am încercat să le validăm izolat.
Nu era de vină camera
Prima suspiciune se baza pe interacțiunea dintre oameni și pereții camerei. Un studiu neurologic anterior descoperise că persoanele dreptace tind să se întoarcă la stânga, iar stângacii la dreapta, o prejudecată subtilă legată de mici diferențe dintre cele două jumătăți ale creierului. Întrucât majoritatea oamenilor din grupul inițial de studiu erau dreptaci, era rezonabil ca specialiștii să emită ipoteza că vârtejul colectiv nu era nimic mai mult decât suma preferințelor individuale, transformată într-o buclă de pereții care îi înconjurau.
Pentru a testa acest lucru, cercetătorii au conceput un nou experiment care a început înainte ca mulțimea să se adune măcar în arenă. Voluntarii mergeau pe rând direct spre un perete, și era înregistrat în ce direcție se întorceau când ajungeau acolo.
Cunoscând preferințele fiecăruia, specialiștii puteau sorta oamenii după această caracteristică și vedea rezultatul. Dacă pereții și lateralitatea ar fi soluția, un grup de stângaci ar trebui în cele din urmă să inverseze rotația și să se miște în sensul acelor de ceasornic. Acest lucru nu s-a întâmplat niciodată, iar tendința inversă acelor de ceasornic a rămas.
Poate că prezența pereților în sine a fost cauza acestui efect de direcționare. Pentru a afla, specialiștii au desfășurat experimentul în aer liber, într-un loc de joacă școlar foarte mare, deschis, de 3.000 de metri pătrați, fără ziduri de delimitare, și au lăsat peste o sută de adolescenți să meargă fără nimic care să-i ghideze. Efectul de rotație nu doar a supraviețuit, ci a devenit și mai puternic. Evident, camera nu era de vină.
Nu este vorba despre cultură
Așa au ajuns cercetătorii la al doilea suspect: modul în care interacționăm unii cu alții. Când doi pietoni se întâlnesc frontal, fiecare se dă la o parte, ducând la binecunoscutul fenomen de formare a benzilor de circulație.
Însă partea pe care o alegem nu este aleatorie și este de obicei determinată de partea drumului pe care circulă oamenii. În Spania, ca și în restul Europei continentale, ocolim spre dreapta, ceea ce lasă spațiu în stânga noastră pentru ca persoana care vine din sens opus să facă același lucru.
Poate că, au argumentat ei, originea mișcării în sens invers acelor de ceasornic nu a fost altceva decât o manifestare a acestui fenomen. Dacă pietonii tind să pășească spre dreapta în fiecare interacțiune, vor ajunge să meargă cu peretele în dreapta, deplasându-se în sens invers acelor de ceasornic. Dacă acest lucru ar fi adevărat, o mulțime japoneză ar trebui să se rotească în sensul acelor de ceasornic, deoarece, în Japonia, oamenii conduc și se dau la o parte spre stânga, iar formarea benzilor are loc pe partea opusă față de Spania.
Specialiștii au contactat un coleg din Tokio, convinși că va vedea cum mulțimea se rotește în sensul acelor de ceasornic. Noi experimente au dus la un nou eșec. Mulțimea japoneză s-a rotit în sens invers acelor de ceasornic, așa că ipoteza era greșită.
O explicație culturală persista încă: un obicei dobândit undeva pe parcurs, cum ar fi sensul invers acelor de ceasornic în care este construită aproape fiecare pistă de atletism. Așa că s-au îndreptat către copiii de grădiniță, care abia au început să absoarbă convențiile adulților. Departe de a se estompa, tendința lor în sens invers acelor de ceasornic a fost cea mai puternică pe care au măsurat-o vreodată.
Răspunsul este în noi
Dacă nu era vorba de grup, de împrejurimi sau de obiceiurile noastre sociale, nu mai rămăsese decât un singur loc: o trăsătură pur individuală, ceva biomecanic sau înrădăcinat în creier.
Pentru a testa acest lucru, 200 de voluntari au fost rugați să meargă singuri, pe rând, într-o arenă goală. Fără nimeni cu care să se ciocnească și fără o mulțime pe care să o urmărească, o majoritate clară s-a mișcat totuși în sens invers acelor de ceasornic.
În acest caz, datele arată că tiparul există deja într-o singură persoană care merge singură. Într-adevăr, nealimentând un model decât cu acele date individuale de mișcare, cercetătorii au reușit să reproducă vârtejul mulțimii întregi. În acest caz, și contrar a ceea ce se întâmplă în fenomenele colective emergente, întregul nu este mai mult decât suma părților; este exact același lucru.
Și iată concluzia sinceră: încă nu știm de ce cauzează această prejudecată la nivel individual. Specialiștii au căutat o relație cu lateralitatea, piciorul dominant, ochiul dominant, sexul etc., etc… și nu au găsit nimic. Studiile efectuate pe persoane care merg legați la ochi, care tind să se învârtă în spirală într-o parte, sugerează ceva mai profund, poate asimetrii slabe în urechea internă care ne modifică ușor senzația de rectitudine. Dar, așa cum stau lucrurile în prezent, nu poate fi oferită nicio explicație pentru aceasta.
În orice caz, a ști că atracția aparține individului și nu grupului este în continuare valoroasă și ar putea schimba modul în care modelăm și proiectăm spațiile pe care le împărtășim: locuri precum aeroporturile, gările și muzeele, unde fluxul lin al oamenilor contează.
Aceeași întoarcere spre stânga apare chiar și la animale, de exemplu la peștii care formează bancuri și la furnicile legionare care se învârt în spirală. Forța care împinge un om spre stânga s-ar putea dovedi, în cele din urmă, a fi mult mai veche decât însăși umanitatea.
Editor : Ș.R.
About the Author
